am scris si eu ceva...

[Orson]

de ceva vreme (1-2 ani) ma tot chinui sa scriu ceva. am idei, am si scrijelit ceva, numai ca nu am scris nimic de care sa fiu destul de multumit incat sa arat la lume.

acum doua zile ieseam de la metrou la statia Aparatorii Patriei si in fata mea, pe scari urca o fata cu un rucsac in spate. de unul din fermoare atarnau niste zaruri insirate pe o sforicica... si asa s-a nascut ideea.

ca sa vedeti ce poate provoca o baie (de cel putin o ora unde nu esti decat tu si gandurile tale care atunci cand dau de o idee nu o mai lasa pana nu dezvolta tot ce e de dezvoltat in ea) plus o sticla de pepsi care nu te lasa sa dormi... descarcati atasamentul.

inainte sa ma apuc sa scriu propriu-zis, mi-am scris ideile principale si cam pe unde vreau sa ajung cu actiunea... sa vedem ce-o sa iasa in final pentru ca George R.R. Martin avea dreptate, povestea chiar se scrie singura si cum vrea ea.

nu e decat inceputul (5 pagini in word) ca atata am scris pana acum si dupa ce le pun aici, ma culc ca sa nu am ocazia sa ma transform intr-un las si sa-mi sterg singur atasamentul.

fiti "gentili" - e prima mea incercare de a publica ceva scris.

presupunand ca eu chiar termin chestia asta, probabil ca la final, continutul atasat o sa se mai schimbe - daca pe la jumatate o sa imi dau seama ca nu am subliniat ceva destul, o sa ma intorc si o sa modific.

si daca gasiti greseli, nu uitati ca am scris la 4 noaptea inainte sa mi le aruncati in fata...

ce-mi dau seama acuma, la o recitire sunt urmatoarele chestii:
- nu cred ca am explicat cum se impiedica gandirea... trebuie sa mai adaug 2-3 fraze pe subiectul asta.
- poate "sistem" nu e cel mai bun cuvant (l-am ales in fata lui "regim"). ma mai gandesc...
- zau daca stiu cum sa-mi denumesc personajele. de primul personaj am scapat ca nu i-am dat nume. celui de-al doilea i-am zis "Shen", asta dupa ce am rasfoit vreo 10 minute lexiconul de zei si demoni (pe care l-am cumparat cand am fost la sala dales cu Masi) si nu am gasit nimic altceva mai bun.

[smoke]

parerea mea de amator in domeniul asta e ca esti amator - adica mai e pana poti scrie ceva ce sa poata fi luat in seama de cei in domeniu - daca asta vrei - daca nu - atunci nu e nici o problema...

[Adin]

Nu mi s-a parut rau. Am senzatia insa ca e o povestire care se bazeaza mai mult pe idei decat pe stil, iar ideile nu sunt prea originale. Cum zicea si smoke, ar mai trebui destul efort si doar tu stii daca merita.

[oni]

Stilul nu are nimic deosebit. Incearca cu fraze mai lungi. Cele scurte devin iritante de la un moment dat.

Cat despre subiect, a mai spus altcineva mai sus: este deja discutat si de altii.

In ziua de azi pentru a scrie ceva cu adevarat remarcabil, trebuie sa faci ceea ce eu as numi un "experiment literar"; sa vii cu ceva original in stil care poate sa prinda sau...sa nu prinda.

[Cricket]

Nu ca ar conta prea mult, mie imi place ce ai scris. Nu te sfii sa postezi continuarea!

[Orson]

intai si intai am fost cititor si abia pe urma am inceput sa scriu si eu cate ceva. am vrut sa vad daca pot. sunt constient ca nu e ceva foarte bun, dar simplul fapt ca scriu ma bucura. nu vreau sa fiu luat in seama de cei din domeniu, vreau doar sa fiu eu multumit de ce iese in final. mai am pana sa ajung acolo, dar parca cu fiecare pagina pe care o scriu, imi vine mai usor.

daca vreti, acum sunt in etapa in care am voie sa mazgalesc cat vreau, inca sunt pe ciorna si mai am destul timp pana sa trec pe lucrare.

am mai scris doua capitole la chestia de mai sus dar o sa le pun alta data. acum vreau sa pun o chestie micuta pe care am scris-o in seara asta, mai mult in urma unui pariu cu mine insumi (am vrut sa vad ca nu trebuie sa fiu intr-o stare anume, trebuie doar sa ma apuc si cuvintele o sa iasa pana la urma).

[Orson]

Motiv de fericire

Poti sa mergi pe strada fara sa vezi nimic interesant timp de cateva minute bune sau poti sa ramai uimit la fiecare pas. Cred ca depinde de om. Mie nu imi mai atrag atentia atat de multe lucruri ca inainte. Nu ma intrebati “inainte de ce?” ca nu o sa stiu ce sa raspund. Inainte de toate, inainte de azi, inainte de mine. E oare egocentrist din partea mea sa impart timpul in doua epoci – inainte de mine si dupa mine? Nu ma consider Dumnezeu, nu sunt nici macar foarte egoist… doar ca pentru mine, cel mai important lucru sunt eu. Am zis ca nu sunt foarte, nu ca nu sunt deloc.

Azi mergeam pe strada si imi lasam privirea sa sara de la om la om, fara sa caut ceva anume, ma uitam la femei, la copii, la barbati, ba chiar si la caini. Nu cred ca am deranjat pe cineva, toata lumea mergea cu capul in jos.

Pai si atunci de ce am simtit nevoia sa scriu? Pentru ca am vazut un om cu o palarie. De fapt, intai si intai am vazut palaria. De cand ma stiu vreau si eu o palarie. Una din aia mare cum poarta americanii, care sa te apere de soare si pe care sa poti sa o ridici cand saluti o femeie sau la o figura mai ciudata de dans. Am si eu fixurile mele, iar unul dintre ele este ca vreau o palarie.

M-am gandit ca din moment ce una din dorintele mele este sa am o astfel de palarie, atunci cand o sa o obtin, o sa fiu un pic mai fericit ca doar am obtinut ce voiam. Iar omul respectiv, din moment ce avea deja una, e fericit. Asa ca m-am uitat la el sa vada daca palaria il face fericit.

Numai ca mergeam in directii diferite si de cand am vazut palaria prima data si pana sa imi dea prin cap sa ma uit la fata lui ca sa vad cat de fericit e, am trecut unul pe langa altul. Puteam sa il las sa treaca pur si simplu si sa astept urmatoarea palarie sau puteam sa il urmaresc.

Cand un om e fericit, se vede din ceea ce ce face, din felul in care merge, din locurile pe unde se plimba. Nu e nevoie sa ma uit la faza lui si sa ii caut zambetul ca sa vad daca e fericit. De asta l-am urmarit. Am simtit nevoia sa precizez acest lucru pentru ca am o vaga impresie ca deja ma considerati un obsedat de palarii. Nu! Eu sunt obsedat doar de fericire.

Am mers in spatele sau cativa pasi incercand sa-i ghicesc emotiile. In cazul in care nu ati incercat pana acum, trebuie sa va spun ca e destul de greu sa faci asta uitandu-te la spatele unui om. Purta o haina lunga si neagra care se legana in mers, era inalt si brunet, palaria era tot neagra si mergea fara sa intoarca capul deloc, nici in stanga, nici in dreapta. Probabil ca el, spre deosebire de mine, stia unde se indreapta.

Tocmai cand ma gandeam daca merita sa grabesc pasul ca sa trec cumva in fata lui si sa intorc apoi din cand in cand capul, a intrat intr-o biserica. Spre rusinea mea, am ezitat sa intru.

Spun acum ca imi e rusine cand imi aduc aminte de intamplari, pentru ca sunt ateu si in mod normal nu ma mai leaga nimic de nici o zeitate sau dumnezeu. Poate ca am ezitat nu din cauza mea ci din cauza ca ii respectam dreptul lui la religie asa cum mi-as dori sa imi fie mie respectat dreptul de a fi ateu. Nu am avut absolut nici o problema in a-l urmari pe strada, dar am ezitat la intrarea in Biserica.

Am intrat totusi. V-am spus ca sunt obsedat dupa fericire. De preferinta, fericirea mea… dar o accept in orice alta varianta.

Barbatul era asezat pe un scaun aflat chiar in primul rand. Nu am pierdut prea mult timp cu ezitarea mea de la intrare si el era deja asezat. Probabil ca imediat cum a intrat, s-a indreptat spre locul acela. In mod clar e mult mai hotarat decat mine. Eu inca nu stiu ce vreau sa fac, daca sa ma asez sau nu, daca sa ma duc mai aproape de el sau sa stau undeva in spate.

M-am dus langa el. Nu pentru ca as fi curajos, pentru ca nu sunt, ci pentru ca l-am vazut ca se ruga cu mainile impreunate, cu capul plecat si probabil cu ochii inchisi. Daca tine ochii inchisi pot sa ma uit cat vreau la palarie si chiar la el. Palaria era acum pusa pe un scaun in apropiere iar eu m-am asezat chiar pe scaunul de langa ea.

Arata destul de bine, chiar daca nu mai era noua. As fi vrut sa o ating cu degetele chiar si numai pentru cateva momente, sa vad cum se simte. Nu am indraznit insa pentru ca nu era a mea, era palaria lui, era unul dintre motivele lui de a fi fericit. Daca eu as avea un motiv sa fiu fericit, pai atunci nu as vrea sa puna nimeni mana pe el.

Mi-am adus aminte ca nu palaria ma interesa pe mine ci felul in care o vedea el, asa ca mi-am ridicat privirea si m-am uitat la el. Era atat de concentrat in ruga sa incat puteam sa ma uit cat voiam. Tinea mainile impreunate dar nu cu degetele intinse, ci impletite cumva. Oare Dumnezeul lui e mai multumit daca tine mainile asa sau ii place mai mult daca are degetele intinse. Si ochii ii erau stransi, nu inchisi, ci stransi de-a binelea, iar buzele i se miscau ca si cum ar vorbi dar de iesit nu iesea nici un sunet. Spunea o rugaciune, una pe care nu o cunosteam, nu ca as stii multe rugaciuni, zic si eu ce-mi trecea prin cap in momentul ala.

Brusc, s-a ridicat in picioare, a intins mana dreapta dupa palarie, fara sa se uite macar, sigur ca o sa o gaseasca exact acolo unde a pus-o la inceput, dupa care a iesit din biserica. Poate ca la asta foloseste cel mai bine o palarie, sa ai ceva care stii sigur ca te asteapta sa termini ce ai de terminat in locul in care o asezi tu.

N-am vrut sa-l mai urmaresc. Cumva, impresia mea a fost ca nu e fericit, chiar daca are palarie. Asta nu inseamna in mod obligatoriu ca eu nu o sa fiu fericit cand o sa imi iau una, pentru ca o sa imi iau, doar ca e posibil sa nu ma influenteze prea mult.

Daca tot eram acolo, m-am hotarat sa ma rog si eu. M-am rugat pentru o palarie. M-am rugat asa cum l-am vazut pe el, cu palmele impreunate, cu ochii stransi pana la lacrimi, cu vorbe soptite fara sunet, cu toata concentrarea de care eram capabil. La sfarsit, m-am ridicat si am intins, fara sa ma uit, mana dreapta ca sa imi iau palaria mea, chiar daca stiam ca nu e acolo. Am dat de cateva ori cu mana prin aer, doar doar gasesc ceva, iar la final a trebuit sa ma uit ca sa fiu sigur ca nu irosesc ocazia. M-am convins ca nu e nici o palarie in jurul meu dupa ce m-am uitat si in partea stanga, nestiind daca Dumnezeu e dreptaci sau stangaci.

Dupa ce am iesit din biserica nu mai mi-a atras nimic atentia.

[Ben Ami]

cand "se face bine" linkul asta http://www.atelierkult.com/ intra, inscrie-te si vezi ce si cum se face intr-un atelier literar... vezi cum sufera sau se zbat pentru ideile lor oameni care au inceput (odata) din punctul unde te-a suspendat pe tine realitatea. daca TU chiar crezi ca VREI, vezi CAT DE MULT esti dispus/a sa DAI afland din timp peste CE ANUME trebuie sa treci!
despre ce scrii, la o privire frugala , multi zic ca nu conteaza IDEEA, eu zic ca TOT restul se poate fabrica, dar ca cine NU ARE IDEI, mai bine urla in padure... sau se apuca de moderat (asta ca o gluma!)
bafta multa!

[altceva]

Orson, mie imi place enorm stilul tau. Continua.

[Ben Ami]

Originally Posted by Ben Ami

cand "se face bine" linkul asta http://www.atelierkult.com/ intra, inscrie-te si vezi ce si cum se face intr-un atelier literar... vezi cum sufera sau se zbat pentru ideile lor oameni care au inceput (odata) din punctul unde te-a suspendat pe tine realitatea. daca TU chiar crezi ca VREI, vezi CAT DE MULT esti dispus/a sa DAI afland din timp peste CE ANUME trebuie sa treci!
despre ce scrii, la o privire frugala , multi zic ca nu conteaza IDEEA, eu zic ca TOT restul se poate fabrica, dar ca cine NU ARE IDEI, mai bine urla in padure... sau se apuca de moderat (asta ca o gluma!)
bafta multa!

Originally Posted by altceva

Orson, mie imi place enorm stilul tau. Continua.

altceva, sper ca nu ai inteles ca mie NU imi place "stilul" lui Orson. (pentru ca asta se intelege - in limba romana - din ceea ce ai scris DUPA comentariul meu)
si mai sper ca ai putiRInta de a citi "printre randuri", "peste randuri"... si alte d-astea. pentru ca eu ii spusesem (tot lui Orson) - chiar daca indirect - ca-mi plac "ideile" lui.

[Kaiapo]

Originally Posted by Ginditorul@pag3

Eu sunt una din acea mie de persoane. Eu gândesc.

Ma, de scris scrii. Faza naspa e ca eu n-am putut desprinde nici o idee.. e o poveste de copii in care se lauda unu cat de ganditor e si cat de fraieri e restu. Nu prinde la public. Incearca ceva in care sa apara si o fetitza sau un catzelus ceva.. ceva care sa laude natura umana.. bdw iti recomand Si cainii sunt oameni...

[Orson]

Originally Posted by Kaiapo

Ma, de scris scrii...Nu prinde la public. Incearca ceva in care sa apara si o fetitza sau un catzelus ceva.. ceva care sa laude natura umana..

exact!
hai ca mai citesc inca o data capitolele pe care le-am scris in continuare si pe urma le postez. in ele o sa apara ceva-ul (povestea).

[later edit]
daca recitesc, unele bucati nu-mi mai plac, dar parca nu le-as schimba. oricum asta nu e forma finala, pe masura ce mai scriu cate ceva, mai schimb si ce scrisesem inainte (de exemplu acum l-am facut pe Shen de 16 ani pentru ca la 18 ani il puneam sa descopere prea multe chestii care ar trebui sa fie noi pentru el... are o scuza ca a fost pastor, dar daca mai presupun ca nu stie multe chestii, deja il fac handicapat mintal).

ultima parte e fara diacritice pentru ca am mai scris la serviciu (shhh!) cand ma plictiseam.

e mai bine sau mai rau? e prea puerila? e un pic de suspans cu pietrelea alea sau e apa chiara si nu intereseaza pe nimeni?

[ilisim]

Am citit ce ai scris si personal mi-a placut prima parte (introducerea)... in rest mi s-a parut stilul destul de simplutz gen Coelho (poveste spusa/inventata si interpretata tot de autor). Sigur ca e ceva sa poti sa scrii asa.Astept continuarea

[Orson]

Cum poti sa iti dai seama daca te-ai maturizat? Sunt zile in care ma vad adult si zile in care ma simt copil iar uneori nu pot nici macar sa ma hotarasc pentru ca nu stiu cum sa masor. As vrea sa pot sa iau o rigla si sa vad cat de lunga e batranetea din mine sau sa iau tineretea pana la ultima farama si sa o cantaresc.

Varsta nu te ajuta - degeaba ai 23 de ani daca tu nu ii simti. Oglinzile sunt mincinoase si superficiale – nu spun cat de batran esti cu adevarat, spun doar cat de batran arati.

Ar trebui inventata o masina care sa iti zica atunci cand te scoli dimineata ce varsta ai. Daca intr-o zi iti spune “Astazi ai 103 ani!” atunci tu stii ca trebuie sa iti iei haina aia groasa si sa iti pui vata in urechi cand iesi afara, ca poti sa citesti ziarul foaie cu foaie, tacticos, intre tine si el neexistand nimic altceva decat o pereche de ochelari sau ca nu mai exista multe lucruri care te pot surprinde. Daca in schimb iti spune “Astazi ai 16 ani!” atunci tu stii ca daca nu te dai jos din pat o sa intarzii la scoala, ca poti sa mananci si sa te uiti la MTV in acelasi timp sau ca toata ziua o sa depinda de felul in care iti sta parul.

Uneori imi masor varsta dupa lucrurile de care ma tem. Daca mi-e teama ca banca nu o sa imi acorde creditul atunci am 47 de ani. Daca mi-e teama ca pierd meciul la televizor atunci am 29. Daca mi-e teama de vremea urata de afara, am cam 20 de ani. Daca mi-e frica sa ma duc la dentist, mai mult de 14 ani nu am.

Cand eram mic, ma speriam mai greu ca acum. Nu imi dau seama de ce dar la mine nu a mers niciodata sperietura cu Bau-Bau! Degeaba imi spunea mama sa fiu cuminte ca vine Bau-Bau si ma ia daca nu ma potolesc! Incepeam sa o intreb unde ma ia, daca mai sunt copii acolo si daca imi da pachetel ca la gradinita. Pe urma am trecut la Baba cu sacul in spinare care mergea prin fata casei. De ea am scapat repede cand m-am bagat singur intr-un sac sa vad cum e! Nu imi era frica de nici de Lupul din Scufita Rosie, nici de Zmeul care fura mere si nici de Zgripturoaica.

Un singur lucru ma linistea! Cand mama zicea ca ma spune bunicului, inghetam in locul in care ma aflam si nu ma miscam de acolo pana ce nu imi zicea ca a glumit si ca nu o sa ma spuna. Nu era teama, era o stare foarte ciudata, ca si cum cresteam in momentul acela cu cativa ani si intelegeam de ce nazbatia facuta cu cateva clipe inainte nu a fost un lucru bun. Imi imaginam cum s-ar fi uitat la mine, cuprinzandu-ma dintr-o privire, cum s-ar fi uitat apoi la mama iar in final cum si-ar fi mutat privirea undeva unde noi doi nu eram.

Si acum, la mai mult de 20 de ani de la ultima intalnire, il tin minte ca cel mai inpunator om pe care l-am vazut. Totul la el rostea maturitate si seriozitate. Cand trebuia sa mergeam in vizita, ma pregateam de cu seara: imi lasam hainele bine calcate pe spatarul scaunului, imi curatam pantofii si incercam sa n-o supar pe mama.

In caleasca trimisa dupa noi nu scoteam nici o vorba si incercam sa stau cat mai linistit sa nu se sifoneze hainele. Nu trebuia sa sunam la usa conacului, de fiecare data ne astepta o femeie imbracata in haine negre si cu un sort alb deasupra lor. In spatele meu intra si mama si cu o voce mai inceata ca de obicei o intreba unde e stapanul casei. Nu era nevoie pentru ca intotdeauna bunicul ne astepta in biblioteca. Mama stia asta, eu stiam asta, cred ca si femeia aceea o stia, dar era modul nostru de a mai amana putin intalnirea, de a ne mai acorda cate secunde.

Biblioteca avea cele mai mari ferestre din toata casa. Poate ca arhitectul a vrut sa ofere cititorului cea mai buna lumina sau poate ca bunicul a facut din acea camera biblioteca abia dupa ce a vazut ferestrele… nu o sa stiu niciodata pentru ca nu am reusit sa imi adun destul curaj si sa il intreb.
El statea in acelasi fotoliu la fiecare vizita, cu spatele la ferestre, profitand intr-un mod foarte crud de o lumina care noua ne trada toate secretele iar lui i le ascundea. Pana te obisnuiai cu intensitatea ei, nu vedeai decat un contur: mana stanga se sprijinea pe bratul fotoliului, deasupra ei o usoara urma de fum data de tigara stransa intre aratator si degetul mijlociu., umerii drepti, capul usor inclinat spre stanga iar mana dreapta se sprijinea pe manerul umbrelei.

Nu cred ca o sa fiu vreodata in stare sa descriu cat de inspaimantatoare era acea umbrela. Chiar daca imaginea ei este creata de ochii unui copil, am increderea in ea. De altfel, singurul ei scop era sa inspaimante pentru ca nu am inteles de ce o tinea bunicul langa el, de fiecare daca cand veneam noi.

Era o umbrela de tip baston, destul de inalta incat sa te poti sprijini in ea si destul de solida incat sa iti suporte o parte din greutate. Nu am vazut-o niciodata deschisa, in memoria mea e numai si numai stransa si bine legata cu un snur. Cred ca prima oara cand am vazut-o, era cat mine de mare iar ochii mei se aflau la nivel manerului. Atunci l-am vazut cel mai bine, pentru ca dupa aceea nu am mai putut sa ma apropii mai mult.

Manerul era din argint masiv dar eu il vedeam ca un material lucitor, rece si dur…

Bla-bla-bla mi-e somn, maine am serviciu si am scris deja cateva paragrafe care imi plac, plus ca e si o umbrela in ele! mai scriu maine...

[adeithrra]

Originally Posted by oni

Stilul nu are nimic deosebit. Incearca cu fraze mai lungi. Cele scurte devin iritante de la un moment dat.

"La un moment dat"?Eu abia am trecut de primul paragraf.
Trecand peste asta, nu e rau deloc pentru un incepator.Chiar deloc.

[Orson]

inceput de poveste: pe mufo.

[pik]

Originally Posted by ilisim

Am citit ce ai scris si personal mi-a placut prima parte (introducerea)... in rest mi s-a parut stilul destul de simplutz gen Coelho (poveste spusa/inventata si interpretata tot de autor).

sunt total de acord cu tine ilisim.. si mie imi place stilul tau .... good job. Peste cativa ani sa nu ne uiti cand vei deveni un scriitor modern roman faimos si sa ne dai si noua macar un autograf pentru incurajariile din trecut .