Lumea lui Ben Ami

[Ben Ami]

ok... cum nu am murit inca (si va rog sa nu intelegeti ca am nevoie de vreun pic de ajutor) o sa lipesc aici o povestioara (care mai am impertinenta sa cred ca o sa va si placa!). deci...
Eternitate
by Ben Ami
Cine mai ştie când, pe un promontoriu al minciunii, Lapida – sclava rãtãcirilor putea fantasma milioane de creduli, şi reuşea sã deranjeze cu pricinile sale cerebrale gerontocraţia mass-mediei din frumosul Olimp, adicã exact acolo unde se pun la cale trãdãrile lumii moderne.
Privind-o prin ochii marelui preot al vãzduhului puteai zice cã-i cea mai fericitã creaturã din lume, cã viaţa nu-i numai urã, ori batjocurã, cã nisipul aproape sticlos de atâta cãldurã de fapt îi rãcoreşte nu-i pârjoleşte tãlpile.
Înconjuratã de noianul de gânduri ce nu-i dãdeau pace, cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat la pieptul ei generos, pãrea mulţumitã.
Apa bolborosea în fântâni din cauza secetei. Fiinţele Domnului îşi fulgurau veşmintele într-o trecere cât mai nevãzutã de mânia zeului arşiţei. Destul de des, câte o umbrã de rãcoare îşi încerca puterile cu vreo spinare de cãlãtor, înfiorând pielea uscatã, ori reuşind sã aducã mulţumire pruncului abia nãscut şi oprindu-i plânsetul, ori mulţumindu-i ochii înroşiţi de plâns şi de pofta laptelui matern, niciodatã ostoitã pânã la capãt.
Un phoenix mãiastru sãgeteazã vãzduhul înspre perechea sa uitatã pe o coamã de munte. Impasibilã la bucuria sclavei, pasãrea abia dacã fãcu o clipã de umbrã. Trãia zborul la intensitatea la care ar fi putut aştepta o veşnicie ca ceva sã se întâmple, şi altceva s-o trezeascã din amorţirea amintirilor perechii sale, alãturi de care nu mai fusese demult.
- Pasãre sfântã, o întrebare frumoasã, îndrãzneşte Lapida alergând cinci paşi în urma phoenixului. Aerul se încinge dintr-o datã în jurul buzelor mamei, sânii tresaltã şi dor, copilul scânceşte prin somn oprind femeia din mers, întorcându-i atenţia degrabã la el. Mãiastra-i acum departe.
Lapida scoate un sân nefiresc de alb şi lãptos dintre veşminte, îl pune-ntre buzele copilului şi stoarce uşor. Picãturi de nectar înmoaie buzele mici, ochişorii se strâng de plãcere. Abia apoi.
De departe aude, zãreşte şi vede cum trece o cãmilã purtând un Erou cu fruntea-nroşitã de soarele gol. Pruncul surâde, sclava acoperã sânul şi zâmbeşte amar în urma trecerii lui, observând apropierea Caravanei Amãgirilor. Ghiceşte cã-i ea dupã zarva iscatã. Au alãmuri strãlucitoare, şi tamburine şi coarne de argint care ţipã muzici bizare, şi strigãtori, şi saltimbaci, şi clovni au cu ei. Femeia se teme şi pruncul deschide ochi, mânuţele-i se agitã. Ar vrea sã se ascundã sclava, dar unde?
Saltimbancul agitã un clopoţel şi strecoarã o monedã în turbanul copilului. Clovnul nãscut în eprubetã lasã potirul cu agheazmã la picioarele Lapidei. Omul-tigru e mai gãlãgios şi trezeşte copilul sclavei când strecoarã-ntre veşmintele lui o furculiţã de aur furatã din palatul lui Genedis Han. Ghicitoarea se pune în genunchi şi-i sãrutã gleznele umflate de mers, fãcând scãpat un inel de platinã lângã potirul clovnului. Ea râde şi se îndepãrteazã. Lapida ofteazã. Pruncul se uşureazã în somn pe poalele ei prãfuite. Soarele îşi ia rolul în serios şi usucã udul pruncului. E din nou ca înainte.
Acum sclava ştie cã ea e sortita, darurile LOR sunt lucruri de adio. Odatã luase parte la jocuri de societate, fusese vie şi plinã de nuri pentru golanii aristrocraţi. Doritã şi adulatã de bãtrânii conducãtori ai Olimpului. Cuvintele lor clãdeau visele tuturor, întâlnirile dãdeau speranţã, poveştile treceau din mânã în mânã. Familia şi pruncii însemnau tot ceea ce era mai de preţ. Acum, în loc de gânduri bune, doar lucruri şi bani, şi cuvinte împrãştiate-n mulţime, şi urã, şi rãutate, şi interese meschine uitate pe papirusuri scumpe între gãşti de experţi.
-Pânã când daruri false, cuvinte mincinoase şi glorii furate de la zei? Pânã când… grãi în faţa pruncului adormit rãzboinica mamã.
Femeia începu sã cânte încetişor şi aerul prinse a vibra în jurul ei. Vocea sa cristalinã strãbãtea pustiul şi aduna forţa particulelor de nisip, ordonându-le, creând ceva nemaivãzut pânã atunci. Spaţiul se contorsionã parcã într-un ultim spasm gigantic. Saltimbancului îi fugi nisipul de sub picioare şi cãzu. Cãmilele se prãbuşirã. Clovnul îşi fãcu cruce şi ghicitoarea scuipã în sân. Ştia cã începuse.
Cântecul se transformã în vuiet, un val enorm de nisip izbi porţile Olimpului. Spulberându-le. Plebea urlã de fricã. Pe strãzi doar panicã şi teroare purã.
Menestrelii imperiali se sinuciserã. Familia imperialã înnebunise. Apoi totul se stinse de la sine, şi vremurile devenirã iarãşi ceea ce fuseserã odatã. Însã, pruncul murise de spaimã, iar mama sa de sforţare.
Îndepãrtându-se, Eroul şi Phoenixul gândesc, în aceeaşi clipã, cã şi oamenii au momentele lor de glorie, pentru cã zeii şi sclavii, în Eternitate, coincid.

[Ben Ami]

ar fi trebuit sa dedic "cuiva" aceasta povestioara... dar ramane doar secretul meu. deocamdata.
Rãsplata
by Ben Ami
Mã întorc şi lovesc. Pumnul zdrobeşte maxilarul adversarului meu, care cade, se rostogoleşte pe spate şi zvâcneşte din membrele inferioare pentru o ultimã datã, leşinând. Rãsuflu din greu, dar cu uşurare, mai mult încercând decât reuşind sã-mi recapãt stãpânirea de sine. A fost greu, ba nu, a fost foarte greu! Parcã mai greu cu fiecare luptã, cu fiecare efort dozat – mereu un efort dozat – amintindu-mi de urmãtoarea confruntare, de fiecare datã mai aproape de ultima datã.
Genunchii îmi tremurã, o dârã de sânge mi se prelinge pe gâtul încã încordat, însã mai gãsesc resurse sã zâmbesc, sã le fac pe plac, sã le merit banii investiţi în mine, maşinãria care nu dã greş, cel mai puternic om. Ce ştiu ei despre imposibilitatea mea de a urina, câţi dintre ei au nevoie de o luminã aprinsã de fiecare datã când încearcã sã adoarmã şi monştrii nemaipomeniţi îşi încep pânda, urmãrirea, goana. Cine a aflat valoarea pulsului cu care reuşesc în cele din urmã sã ies din coşmar? De ce le-ar pãsa?
Cu capul în palme, singur în imensul vestiar de lux pe care mi l-au pus la dispoziţie, insensibil la zarva de afarã reuşesc totuşi sã-mi simt antrenorul intrând. Cu coada ochiului i-am urmãrit paşii uşori şi sprinteni pentru un om de etatea lui. Ce se va alege de mine când voi fi la fel de bãtrân? Cine mã va aştepta la fel de naiv, de întrebãtor, de nerãbdãtor? Se opreşte într-un loc.
Ridic bãrbia din podea şi-l privesc direct în ochi, aşteptându-i reproşurile, temerile pentru viitoarea confruntare, pregãtirea psihologicã a momentului când voi fi doar eu şi adrenalina consumatã cu cumpãtare, doar eu şi umorile corpului meu, adversarul nefiind decât ţinta finalã a tuturor traiectoriilor palmelor, pumnilor, coatelor, genunchilor şi tãlpilor mele bine coordonate.
Privindu-l de la distanţa de cincisprezece paşi abia dupã câteva minute reuşesc sã şoptesc…
- Ce tratament de recuperare trebuie sã urmez de data aceasta? Meloterapie? Ultrasunete? Diadinamice? Îl vãd cum dã din cap în semn cã nu. Împachetãri? Ionizãri negative? Masaj termic? Privirea sa nu lãsã loc de interpretãri, creierul începe sã-mi lucreze febril. Crioterapie? Electrostimulare? Acupuncturã? Hidrokinetoterapie? încerc eu sã-mi amintesc panicat, în timp ce el începe sã zâmbeascã. De acolo, de departe, parcã din ce în ce mai departe.
Un calm nefiresc îmi cuprinde corpul, o descãrcare infernalã de adrenalinã mã ajutã sã strãbat - în mai puţin de o secundã - distanţa care ne separã. Abia apuc sã-i zãresc începutul de uimire pe faţa bãtrânã şi zbârcitã de timp.
Când degetele mele îi cuprind gâtul, prin minte îmi trec: amfetaminã, propilhexedrinã, amfepramonã, stricninã, clorfenterminã, pipradol, efedrinã, mesocarb, metilfenidat, pentetrazol…
În timp ce faţa sa începe sã capete o culoare cianoticã, muşchii mei transpirã: bolasteron, metenolon, metiltestosteron, nandrolon, stanazolol, oxandrolon…
Când îmi şopteşte ultimele cuvinte, îmi aduc aminte despre: anevrisme, scoliozã, microfisuri vertebrale, ectopie testicularã, miopatie, ptozã palpebralã, nefrocalcinozã, enurezis…

A ştiut dintotdeauna cã asta urma sã se întâmple. Nu mai eram naiv, întrebãtor, ori nerãbdãtor. Handicapaţii nu ştiu sã iubeascã! Eram cel pe care-l modelase dupã sufletul şi ambiţiile sale. Îmi şoptise clar rãsplata noastrã… “- Campionul lu’ tata!”

[Ben Ami]

pentru ca aceasta povestire nu a fost dedicata nimanui altcuiva, vreodata, si pentru ca atmosfera povestirii se apropie - oarecum - de cea de pe Computer Games Forum...
ÎNGER NOROIOS
by Ben Ami

Mi-e FRICĂ!
În acea zi ceaţa verzuie se ridica aşa cum făcea din... totdeauna. Lingând bordurile trotuarelor, clădirile adormite şi câinii vagabonzi. O zi ca oricare alta deşi, într-un mod discret, diferită. Aveam impresia că realitatea fusese fracturată, că lucrurile obişnuite începuseră să se împartă clar: în bune sau rele, în mari sau mici, ori în albe şi negre. Cineva parcă ascunsese toate celelalte nuanţe din lume. De fapt, le furase şi fugise cu ele în timp ce noi…dormeam.
Nimeni nu mai ştia care era ADEVĂRUL! Nimeni nu se întreba... De ce aşa şi nu altfel? Şi atunci, deşi, "într-un fel" făceau parte de multă vreme din realitate, au apărut EI!
Dintre noi! De peste tot!
Cel care îmi reţinuse atenţia stătea cocoşat deasupra unei guri de canal încălzindu-şi trupul plăpând în duhoarea călâie ce urca din adâncuri. Din când în când ducea la gură o pungă mică. În care am presupus că avea Lac de Aur.
Malnutrit, cu mâini scheletice în interiorul cărora venele treceau aşa, într-o doară - simple speculaţii anatomice - creatura măsura lumea din jurul său cu privirea încarcerata într-un alt fel de univers, ce "păşea" pe lângă al nostru, dar în sens invers.
Condamnat la o condiţie ingrata - pe care nu şi-o alesese singur - aştepta să treacă dintr-un tren expres în celălalt. Trebuia doar să intuiască momentul în care ele se apropiau suficient, permiţând piuliţei de la capătul unei bare de protecţie să străbată distanţa ce separa cele doua linii de cale ferată.
Piuliţa era el.
Sincer să fiu bătrânelul era diferit de ceilalţi. Deşi nu se deosebea cu nimic. O poză reuşită, decupată dintr-un dicţionar de specii dispărute - cândva reale şi doar atunci impunând… reguli.
Pe mine mă interesau… realitatea virtuală, teoria jocurilor şi muzica lui Verdi. Pe el doar Lacul de Aur din ziua în care avusese ghinionul s-o i-a de la capăt. Ghinionul unui cobai de lux.
La aproape şaizeci de ani ştia tot. Trăise tot! El chiar era un cobai. Şi dacă una dintre nenumitele civilizaţii ale evului mediu industrial făcuse experienţe pe asemenea fiinţe şi fusese împinsă de istorie în hrubele de unde, mai demult, se târâse afară, actualii cobai de lux se judecau între ei. După legile betonului, ale promiscuităţii şi ale Lacului de Aur.
Zicala-de-fier ne aminteşte că "Unui razboi atomic i-ar supravieţui numai şobolanii si libărcile!"
Eronat!
Supravieţuitorii unei conflagraţii nucleare n-ar fi decât aceşti incredibili îngeri noroioşi. Fiindcă o merită… Ei suportând povara indiferenţei fiecăruia dintre noi. Şi fiind ultimii copii ai SIDEI - zeiţa sifilitică sub zâmbetul căreia am uitat să mai iubim.
Îmi vine greu să explic de ce, după numai cateva zile, când l-am revăzut, părea cu cel puţin zece ani mai tânăr. Un matur îmbătrânit înainte de vreme, căruia nu-i ştiam nici măcar numele… Dacă l-aş fi întrebat, ar fi putut să-mi spună o marcă de bere. În fiecare zi putea avea un alt nume. Aici libertatea lui îngloba libertăţile câtorva sute dintre noi. Aproape o săptămână mai târziu aveam să aflu că un tânar fusese violat de trei Latră în gangul de la piaţa Golană. Printre coloane. Printre degetele bătrâne ale unei clădiri în care locuiau gărzile de corp ale Toneideşunci. Intelectuali fini, orbeţi prin definiţie. Deşi nimeni nu văzuse nimic, aflasem că despre EL şopteau Nopţile. Care povesteau cum Albaştrii nu împiedicaseră haita de Latră să-şi concretizeze instinctele de prădători. Aici, în chiar centrul celui mai industrializat Mega din sud-estul Centralei Euro. Neocortexul genetimagilor.
Şoaptele Nopţilor cântaseră despre neogheizerul paralizant pe care il pulverizaseră în faţă, şi despre box-ul electro ce rupea coastele nefericitului. Una câte una. Refrenul murmura... Intim-i-dareee... Intim-i-dareee...
Ar mai fi putut îngăima ceva? EL doar se ruga… Pentru ei.
Ştia că sunt infectaţi... "cu spumă de ciumă". Vedea guri ce dezveleau dinţi cariaţi, nasuri refulând muci groşi, verzui. Plăgi supurânde. Ghicea puroiul gălbui cum se aduna între degetele picioarelor. Degete păroase… protejate… putrezind înainte să fie spălate vreodată.
Cu toate acestea, EL tăcuse.
Tăcând, supravieţuise.
L-am recunoscut cu greu în puştiul de zece ani care tremura pe lângă Babajefuita, în colţul Antropomorfiei, unde bătrâna cerşea Cumpărătorilor eternul goluţ, uitat în buzunarul de la spate.
Nici măcar atunci n-am îndrăznit să-l întreb dacă există vreo legătură între… regresia sa biologico-pneumatică şi toate miasmele realităţii pe care... parcă - le adsorbea.
Şi, cum totul părea cel puţin bizar, din acel moment, timp de două zile, l-am urmărit de la distanţă, fără a-mi face simţită prezenţa. Sau doar crezând asta.
Miasmele săpaseră în carnea copilului situsuri ciudate, concave. Foamea rămăsese aceeaşi distinsă doamnă, ce dilua soluţia lumii în care EL îşi căra, pe umerii mici, destinul de… catalizator. Lacul de aur îi servea drept cofactor. Dar unul esenţial, pentru că-l consuma de parcă ar fi vrut să epuizeze stocurile Mega-ului.
A doua zi, în piaţa Golană, un Ţărandemere l-a surprins pe când încerca să muşte dintr-o fructă mare, roşie, zemoasă. Unui copil obişnuit i-ar fi ajuns pentru masa de pranz. Mere-ul însă, a văzut caramiziu în faţa ochilor şi a aruncat cu o greutate dupa EL… "Ţi-ai dracu dă antropomorfi, nu vă mai stârpeşte Albaştrii!", a strigat în urma lui, deşi părea mulţumit că puştiul se îndeparta şchiopătând.
Mere-ul îi fracturase tibia piciorului stâng, dar Cumpărătorii nu ştiau. Zâmbeau îngăduitor în spatele fugii lui sincopate, bucurându-se că mai există cineva care poate face… "puţină dreptate în lumea taxelor ăstora aberante" cum bodoganea un moş privindu-şi marsupiala aproape goală.
Copilul stârnise admiraţia câtorva Cumpărători striviţi de viaţa grea şi de salariile ridicole.
Ştia cineva cu ce preţ le făcuse EL o bucurie?, îngânau Nopţile. Poate că nici nu-i interesa. Aşa cum nici la generalele din urmă cu şase anotimpuri nu-i preocupase prea mult Delirul De Trei Ori al celui ce se zbătuse inutil să-i facă să înţeleagă că Tonadeşunci, previzibilul câştigător... le înmormantaaaaa dorinţele sub cadavre de iluzii.
Pentru ei nu s-a schimbat nimic.
În spatele Acelui depozit de reziduuri, pe un teren viran de la marginea Mega-ului, copilul se opri. Dură o clipă. Apoi intră printr-o gaură. Înăuntru. Unde rămase doar cinci minute. Când ieşi afară, figura parcă îi lumina drumul. Către groapa în care se lăsă să alunece. Îi era frig, îl durea piciorul lovit, dar era groapa lui. Apucând o bucată de carton cretat o puse deasupra capului… Începuse să plouă mărunt peste sufletul unei omeniri bolnave, şoptea Noaptea.
Rămăsesem la o oarecare distanţă şi-mi închipuiam cum ploaia rece şi unsuroasă se culcuşea pe langă coastele lui rupte de efort - învelindu-i-le cu o pelicula fină.… Bucăţile de pământ - cu forme neregulate - care însemnau marginea gropii, se topeau şi alunecau încet înspre locul unde îşi găsise EL adăpostul provizoriu. Al cine-mai-ştie-câtelea adăpost dintr-o viaţă mult prea neînsemnată.
Îmi propusesem să nu intervin, deci n-am făcut altcumva, până spre dimineaţă, decât să-i ascult ţipetele - ce străpungeau întunericul - şi urletele sinistre ale câinilor, care căutau câte ceva de mâncare printre resturile putrezite în preajma gropilor.
Luminile ce scăldau cartierele din apropiere îmi desluşeau poveşti banale - pe care deja le ştiam. Acolo, în jurul strălucirilor, se găsea tot ceea ce îngerii noroioşi nu aveau. Tot ce le lipsea în întunericul umed adapostiţi fiind de Albaştrii, ori de Latră.
Micile creaturi mai norocoase visau cuvintele cântecelor de a doua zi; meseria lor ingrată, furişată printre zăbrelele unei realităţi îndopate cu legile unor Tonedeşunci, ale celor ce se lăfaiau înapoia unor privilegii pe care şi le oferiseră singuri… În stare să interzică până şi atracţia gravitaţională, dacă le-ar fi stat la îndemână, şopteau Nopţile.
Înainte să se lumineze ţipetele copilului au încetat. La fel şi urletul câinilor.
Pentru noaptea următoare vor fi mai multe gropi disponibile.
După ce valatucii verzui - încărcaţi cu duhori - se ridicară din pământul fetid, copilul ieşi din groapă. Înc-o dimineaţă!,… fusese de acord Noaptea, iar puştiul desprinse zdreanţa ce-i acoperise tibia lovită. Parcă nici lui nu-i venea sa creadă ce vede!... Pe mine însă, nu mă mai mira nimic. Eram doar curios să aflu cum reuşise să fure adidaşii de care tocmai se descalţa. Deveniseră prea mari, îl incomodau, aşa că îi aruncă.
Văzându-l ce face nu m-am putut abţine să nu râd. Fusese o descărcare nervoasă, după o noapte rece în care am avut impresia că majoritatea coşmarelor lumii se înghesuiseră în cimitirul de gropi - pe care n-ar fi trebuit să-l descopăr niciodată. Locul unde se stabileşte echilibrul câini-îngeri pentru ziua următoare, am gândit cu voce tare. Şi, pentru o clipă, am crezut că m-a auzit. Fiindcă şi-a îndreptat privirea spre locul unde mă chinuiam, chipurile, să înnod şireturile pantofilor.
Apoi s-a îndepărtat, începând să alerge spre Mega. Cu paşii mici şi uşori ai unui puşti de numai cinci ani.

(va urma)

[Ben Ami]

(urmare)

Era ajunul Anului Nova şi, peste câteva ore, primul anotimp avea să fie recreat în mod artificial - singurul mod oficial.
Nu-l scăpasem din ochi nici o clipă. Mergea pe trotuarul de vizavi căscând gura la ghirlandele de becuri atârnate de stâlpii ceramici din piaţa Golană.
Cu pumnii mici indesaţi în buzunarele pantalonilor, târşîindu-şi picioarele printre Cumpărătorii grăbiţi, îl simţeam minunându-se. Ajunsese în preajma imensului Păr din faţa Antropomorfiei.
Cerul încărcat cu nori de ninsoare apăsa atmosfera - exagerând un pic strălucirile miilor de spini, de dări şi de Moş Chitroşi care atarnau de ramurile subţiri. Beteala din lemn de trandafir furase atenţia copilului ce admira feeria spectacolului.
Pomul era atât de înalt încât puştiul se dădea din ce în ce mai în spate încercând să zărească vârful pe care trona un mic golem roşiatic. Ajunsese la marginea bordurii şi se oprise. Atunci, în chiar acel moment nenorocit, o maşinărie bionică de culoare gri se apropiase turbată, frânase şi oprise la rândul ei, peste rândul ei. Însă, şi peste locul de unde copilul admira constructul genetimagilor; aruncându-l pe treptele de piatră pe care puştiul nu îndrăznise să le urce.
Doi Albaştrii apăruţi de nicăieri constatau deja faptele. Cum zărira copilul răsfirat nefiresc pe mormanul de zăpadă scuipară scarbiţi într-o parte…
"Ce căutai acolo, bă, nenorocitule?", l-a întrebat unul dintre ei - lovindu-l cu vârful cizmei în tâmplă.
"Nimic!", îngăimă, pierit de spaimă, copilul. Firişoare subţiri de sânge se prelingeau de pe tampla sparta şi se adunau în gropiţele obrajilor. Spaimă, pentru că nu se mai putea mişca.
"Pă cine minţi tu, antropomorfule?", se mai răsti Albastrul înainte să plece. Nu uitase să-i ofere puştiului un şut care-i dizlocă acestuia clavicula stângă... Darul lui de Moş Chitros.
M-am apropiat de micul înger noroios şi l-am privit. Nu plângea! Nici măcar un scâncet nu se auzea.
"Să nu dai şi matale în mine, nene-chel!", m-a rugat, fără să mişte buzele, atunci când m-am lasat pe vine, lângă EL.
L-am lasat sa mă privească un timp, neluând în seamă Jignirea! Dar aşteptând, la rândul meu, dispariţia Cumpărătorilor.
"Peste două minute pragul dintre lumi se va deschide", mi-a explicat, în timp ce eu ma gândeam la cele două trenuri express care, vreodata, puteau opri în aceeaşi staţie. Cumpărătorii dispăruseră.
"Azi este ziua ta!", am gândit atunci când am cuibărit mâinile copilului de trei ani în palmele mele. Fulgii de nea începuseră să cadă din cerul de deasupra noastră, topindu-se pe o faţă mică şi luminoasă. M-a mirat culoarea lor albă.
"De undeee vin?", m-au întrebat licuricii din ochii lui. N-am ştiut ce să le răspund. N-ai ştiut niciodată!, şopteau Nopţile... care n-aveau să dispară vreodată.
Uimit de tăcerea mea, pruncul a privit pentru ultima oară lumea între degetele căreia fusese strivit. Începând să strălucească, şi-a întins membranele translucide în gerul care-mi pătrunsese oasele. Luându-şi zborul către Tărâmul fulgilor de nea.
M-am uitat după EL până când lacrimile mi-au închis pleoapele. Nici eu nu mai suportam realitatea milioanelor de Cumpărători, a miilor de Albaştri.…

De aceea, te conjur să priveşti cât mai repede într-o oglindă. Dar să priveşti bine, încercând să faci abstracţie de contururile obiectelor zărite în spatele figurii dumitale. Priveşte atent şi, dacă nu eşti sigur, trece-ţi mâna prin păr! Te implor, trece-ţi mâna prin păr!
Întâlneşti vreo... nepotrivire? Şi dacă tot te amuzi, explică-mi (cu prima ocazie!) cum de nu sunt altceva decât un nene-chel? Unde mi-au dispărut...
coarnele?