| Dimineata
Dimineata cu ochii de sticla ma priveste acum. Raceala ei amara imi pune mainile la tample si imi ridica fruntea spre cer. Sunt nori ca niste ape adanci, potop de nori si de ape.
Nu pot sa dorm, pentru ca dimineata nu doarme niciodata, sta pe pervazul meu si ma priveste ca un cerber. Am invatat sa nu ma mai ascund de ea, pentru ca in orice colt al pamantului as incerca sa fug, va fi un pervaz pe care ea va poposi. Si aceiasi ochi de sticla ma vor inlantui ca pe un sclav, ma vor biciui pana cand voi avea trupul mustind de sange si de sudoare.
Privesc dimineata cu ochii in flacari acum. Dogoarea trupului meu ii topeste coroana de fier. Nu pleaca. E aici, in mine, in ranile mele, in toate gandurile si amintirile mele. Ma saruta cu buze rosii de femeie usoara, pe dinauntru, ma musca de gat, ne jucam ca doi indragostiti, ne amagim. Se pierde in mine asa cum ma pierd eu in ea, se lasa ispitita, se incolaceste, ma afund in pielea ei de nori, ma cuprinde cu o mie de brate, o sarut, ma strange, ma infior, ma saruta, ma doare. Ma doare?!...
.................................................................................................... ....
Dimineata isi inchide ochii de sticla. Se inchid toate ranile pamantului, inghitind toate clipele.
| 
30-09-2006, 09:45
