Camaradul

[IonutGhionea]

Îl împinseră de-a lungul holului întunecat şi rece. Două sau trei becuri luminau ceţos pereţii umflaţi de igrasie şi murdari. Păşi cu greutate, se împletici şi abia putu zări câteva uşi metalice pe partea stângă. Gărzile germane vorbeau şi râdeau tare, dar nu reuşi să le desluşească bine sensul cuvintelor. Era prea ameţit în urma loviturilor primite cu patul puştii la interogatoriu, dar înţelese, totuşi, că a devenit o captură importantă şi că, probabil, nu se vor da înapoi de la nimic pentru a-l face să vorbească.

La jumătatea holului gărzile se opriră, deschiseră uşa de metal şi îl împinseră cu putere înăuntru. În întuneric, se împiedică de ceva şi căzu. Uşa ruginită se trânti în urma lui, auzi un zăvor, iar cei doi soldaţi se depărtară, lovind din când în când uşile celulelor cu bocancii.

Se ridică greu, îşi sprijini corpul de peretele rece şi privi în jur. Puţina lumină intrată în celulă prin fereastra cu zăbrele îl ajută să se obişnuiască încet cu întunericul. Câţiva metri pătraţi, o căldare, un castron metalic deformat, un pat cu un braţ de paie şi vreo două pături soioase şi găurite erau tot ce avea. Se trase într-un colţ refuzând să se atingă de pat sau de pături, deşi frigul şi umezeala îl cuprinseră.

Primise cu două zile în urmă misiunea de a spiona şi, dacă era posibil, de a distruge un hangar german, bănuit de trupele aliate că ar conţine câteva avioane germane ce urmau să ia parte la susţinerea aeriană a trupelor terestre şi blindatelor aliniate pentru apărarea Caenului. Misiunea era deosebit de dificilă, trebuia neapărat încununată de succes, trupele aliate încercând în câteva rânduri preluarea oraşului şi a zonei, fără reuşită, însă, dar cu pierderi importante. A primit ordinul fără să clipească, i s-a pus la dispoziţie un singur avion, de fabricaţie germană, capturat, apoi modificat pentru a face fotografii şi a lansa două bombe, chiar dacă construcţia îl recomanda pentru atacuri rapide, de vânătoare şi nu ca bombardier.

Ar fi preferat o escadrilă britanică în spatele său, dar înţelesese riscul unui asemenea atac, pierderi pe care aliaţii nu şi le mai puteau permite după sacrificiile debarcării în Normandia. Ştia că exista posibilitatea de a nu mai reveni la bază, dar, ca ofiţer, nu putea refuza misiunea, deşi i s-a cerut acordul. Îşi făcu singur toate planurile, avea la dispoziţie unele hărţi, dar nu cunoştea locaţia exactă a hangarului, trebuia să îl caute din zbor şi, eventual, să-l distrugă. Miza totul pe avionul german: rapiditatea şi buna sa manevrabilitate trebuiau să îi ofere un oarecare avantaj, completat de deghizarea aproape perfectă.

Pentru a reduce greutatea aparatului a renunţat la un rezervor de benzină, locul acestuia fiind luat de cele două bombe. Demontă blindajul suplimentar, apoi mitralierele prea grele şi aproape inutile în această misiune, dar avionul tot nu ajunse la greutatea dorită. Decolă, totuşi, în aceste condiţii şi se îndreptă spre liniile germane.

Ocoli zona neutră şi veni din flancul drept al oraşului pentru a da impresia unui zbor de recunoaştere. Din zborul la joasă înălţime reuşi să vadă şi să fotografieze câteva poziţii defensive, însă nu zări hangarul cu avioane germane şi nici pista de aterizare a acestora. Reveni deasupra Caenului, riscând totul pentru a-şi găsi ţinta, zbură de câteva ori şi în imediata sa vecinătate, dar nimic. Începu să se întrebe dacă informaţiile primite erau adevărate când antiaeriana germană trase primul foc. Căută rapid din priviri un loc unde să arunce, totuşi, bombele pentru a provoca pierderi blindatelor, fiindcă oricum nu i-ar fi ajuns combustibilul să se întoarcă cu ele la bază.

Îi era cunoscut şocul provocat de gloanţele care, în mai multe rânduri, i-au lovit avioanele pe care le-a pilotat, dar de data aceasta se afla deasupra poziţiilor inamice, foarte aproape de sol. A ştiut că va fi lovit, dar nu s-a întrebat vreodată dacă va încerca sau nu să se salveze. Cu avionul în flăcări şi pierzând înălţime, trebuia să ia o decizie în câteva secunde: va acţiona sau nu siguranţa de catapultare ? Închise ochii şi văzu chipul fetiţei, cu ochi albastri şi obraji pistruiaţi care întindea mâinile către el. Strânse din dinţi şi se trase maneta scaunului....

Mai târziu, pe o podea rece, cineva îl stropi cu apă dintr-o găleată. L-au interogat ore în şir, l-au bătut şi l-au umilit, i-au cerut să dezvăluie planurile ofensive aliate. A îndurat tot, a leşinat de câteva ori, l-au bătut din nou şi mereu aceeaşi întrebare: care sunt planurile, unde se află tancurile americane, ce ştie despre rezistenţa franceză, ce poziţii a ocupat infanteria, câte avioane germane mai aveau capturate, când va fi atacul final....şi altele, multe altele. Nu ştia răspunsurile la majoritatea întrebărilor şi, chiar dacă le-ar fi ştiut, nu le-ar fi spus.

Până la urmă, obosiţi şi, poate, miraţi de îndârjirea sa, ofiţerii germani au hotărât trimiterea sa în celulă. Iată-l acum, gol, sprijinit cu spatele de zidul rece şi umed. Nici ghetele nu i le-au lăsat. Trecură câteva ore, nu-şi putu da seama dacă era zi sau noapte, celula avea fereastra acoperită. Nu se gândise decât la familia de acasă, la camarazii săi care îl aşteptau la bază cu misiunea îndeplinită. N-a reuşit, hangarul probabil că nici nu exista.

În orele următoare auzi paşi pe hol, unele uşi se deschiseră şi se trântiră cu zgomot, probabil că şi alţi prizonieri erau luaţi şi duşi la interogatoriu. Hotărâ să nu vorbească, chiar de-ar fi să-şi piardă viaţa, poate îl vor crede că nu ştie nimic din ce îl întreabă şi îl vor trimite în spatele frontului într-un lagăr de prizonieri.

Cineva trase zăvorul şi deschise uşa. Cei doi soldaţi care îl aduseseră mai devreme împinseră un alt prizonier în celulă, apoi intrară după el să le arunce ceva de mâncare. Se feri în zadar de loviturile bocancilor, avu un moment de revoltă în care vru să se ridice să riposteze, dar şi-l reprimă pentru a nu-i înfuria şi mai tare.

Rămaşi singuri, se apropie încet de cel căzut. Îi ascultă respiraţia pentru a fi sigur că trăieşte, apoi îl atinse. Prizonierul tresări şi se trase la perete. "Stai, nu te teme, sunt ofiţer în aviaţia regală. Sunt Stewart, tu cine eşti ?". Celălalt nu răspunse imediat, îşi acoperi faţa cu mâinile şi gemu. Stătu aşa câteva minute apoi murmură ceva în franceză. Reuşi să înţeleagă ceva, dar nu tot. Îl chema Pierre, înainte de război a fost poştaş, iar până acum câteva ore făcuse parte din Rezistenţă. Prins într-o luptă inegală se predase împreună cu câţiva camarazi. Stewart îl privi cu atenţie: francezul era lovit destul de grav la un picior. Îl urcă în pat şi îl acoperi cu o pătură. În toată disperarea din jurul său avea un sprijin, un camarad.

Timp de câteva zile împărţiră păturile şi cojile de pâine, băură apă împreună din castronul deformat şi se încălziră spate în spate. Reuşiră să comunice, stângaci, neîncrezători unul în celălalt, cu puţine cuvinte. Interogatoriile şi bătăile se succedară la intervale de câteva ore sau zile, nu aveau cum să măsoare timpul. Nici unul dintre ei nu a vorbit, au făcut amândoi legământ de tăcere. Când erau împreună, francezul i-a spus despre Rezistenţă, despre greutăţile luptelor, despre încrederea că vor fi eliberaţi şi că războiul se va termina. Stewart a vorbit despre debarcare, despre camarazii săi, despre atacul iminent al acestora asupra oraşului.

De câteva ori li s-a promis la interogatoriu că vor fi mutaţi într-un lagăr de prizonieri sau chiar eliberaţi dacă vor vorbi. Au refuzat de fiecare dată şi au fost bătuţi. Pierre a fost chiar mutat în altă celulă alăturată, Stewart ştia că este acolo fiindcă bătea în perete într-un fel stabilit împreună. Revederile erau din ce în ce mai scurte, plângeau de fiecare dată când se vedeau, de disperare şi de neputinţă. Hotărâră să-şi spună unul altuia tot ce ştiau, ca în cazul în care vor fi despărţiţi, iar unul dintre ei va reuşi cumva să scape, să ducă informaţii preţioase la liniile aliate.

Într-o zi (sau noapte ?) Stewart se trezi singur în celulă, zgomotul exploziilor se auzea aproape, poate chiar la câţiva kilometri de locul unde era încarcerat. O rază de speranţă îi lumină sufletul în bezna celulei: poate că cineva va veni să îl salveze, poate că Pierre e în cealaltă celulă. Coborâ din pat, luă castronul şi bătu în perete. Ascultă atent, bătu iar, nici un răspuns. Pe culoar, becurile clipesc, au probleme cu generatorul, se gândi, sunt atacaţi chiar în aceste momente, poate că va fi eliberat în curând.

Aproape că nu auzi paşii celor care deschiseră uşa şi îl traseră afară. Lumina gălbuie a becului îi sfâşie ochii, reuşi să-i deschidă şi privi la cel care stătea în picioare în faţa sa. "Pierre, tu eşti ? Unde te-au dus ?". Îmbrăcat în uniformă germană de ofiţer, fostul său camarad de celulă îl privea de sus cu dispreţ. "Nu mă cheamă Pierre, ci Gerhard, am primit misiunea de a te interoga. Trebuia neapărat să aflăm informaţii despre poziţiile şi intenţiile de atac ale americanilor, chiar acum am declanşat contraofensiva. Sper că mărturisile tale ne vor folosi, îi vom zdrobi. Închideţi-l înapoi în celulă !".

Umilit şi călcat în picioare de soldaţi, Stewart îşi sprijini spatele gol de peretele rece. Uşa se trânti brutal în urma sa, iar paşii se depărtară. Privi în podea cu resemnare, dar un zâmbet îi flutură, totuşi, pe faţa obosită: tot ce îi spusese lui Pierre, în cel mai mic detaliu, era numai din imaginaţia sa. Rana de la picior i se vindecase prea repede netratată...

[IonutGhionea]

În orele care urmară, bombardamentele nu conteniră nici o clipă. Părea că toată puterea de foc a Aliaţilor se revarsă asupra Caenului. Din tavanul celulei se scurgea permanent o pânză de praf fin, imposibil de respirat, iar Stewart simţea şocurile exploziilor ca fiind din ce în ce mai aproape.

Nu a înţeles de ce germanii au dorit să pornească contraofensiva, nu se aflau deloc în postura de a lua conducerea în această înfruntare. Bine fortificaţi, aproape imposibil de învins fără distrugerea completă a oraşului, germanii puteau rezista încă multe săptămâni îngreunând înaintarea Aliaţilor spre interiorul Franţei şi, implicit, al Europei. De aceea nu l-a înţeles pe Gerhard când a spus că s-a dat ordinul de atac. "Măcar de s-ar sfârşi mai repede…Cineva va învinge acum, nu mai sunt atacuri izolate, de tatonare. Sper ca vom fi noi învingătorii…".

Lumina pâlpâi repede de câteva ori, apoi se stinse. Cele două-trei încercări de a o reporni nu făcură decât să-i confirme englezului ce presupusese mai devreme: trupele germane sunt atacate susţinut, probabil că nu mai au resurse sau timp să menţină în funcţiune generatorul de curent. Rămas complet în beznă, Stewart se ghemui în pat, apoi îşi acoperi capul cu pătura pentru a reuşi să respire aerul încărcat de praf al celulei.

În această poziţie petrecu ceva vreme, poate câteva ore, atent la toate zgomotele care răzbăteau de afară, dar aţipi epuizat…Nu mâncase şi nu băuse nimic de aproximativ două zile, aşa socotise, de când Pierre plecase şi revenise drept ofiţerul german Gerhard, îmbrăcat curat, plin de autoritate şi dispreţ. Îl păcălise la început, în primele zile, când, lovit la picior, nu se putuse da jos din pat, iar el îi îngrijise rana. Dar, pe măsură ce timpul trecuse, iar ce doi se cunoscuseră din ce în ce mai bine, Stewart începuse să aibă unele presimţiri. Pierre era luat din ce în ce mai des şi, la fiecare revenire, rana lui arata din ce în ce mai bine. Aici a fost momentul de cumpănă: să aibă sau nu încredere în el ? A preferat să aştepte rezervat şi nu s-a înşelat. Pierre nu a fost drept cine voia să pară, iar informaţiile reale pe care el, Stewart, i le-ar fi putut da, ar fi servit, cu siguranţă, în această luptă asupra oraşului.

Tresări…i se păru că auzise paşi pe culoar. Da, o fâşie de lumină clipi sub uşa metalică, întâi depărtată, apoi din ce în ce mai aproape. Paşii trădau o anumită nehotărâre a celui de afară, ca, de altfel, şi lumina lanternei. Stewart ascultă cu atenţie: era aproape sigur că la el veneau paşii, dar nu reuşi să-şi dea seama de intenţiile celuilalt. În fapt, nu existau decât două posibilităţi: soldat aliat venit să-l elibereze, ipoteză destul de puţin probabilă, însă, fiindcă ar fi încercat să deschidă şi celelalte uşi sau soldat german, de a cărui misiune era conştient.

După câteva clipe de ezitare, cel de afară răsuci o cheie în broască şi deschise uşa. Stewart nu reuşi să privească în spatele lanternei care îl fixase, dar putu ghici un pistol aţintit asupra sa. Încercase de mai multe ori sentimentele de teamă ale celui ameninţat cu o armă de foc, dar niciodată nu-şi propuse să spună sau să facă ceva eroic în ultima clipă. Şi acum, se mulţumi doar să se ridice şi să îşi acopere parţial ochii, protejându-i de lumină. Oricum, nu ar fi rămas nimic altceva de făcut.

Lanterna îl fixă aproape un minut, apoi coborâ încet pe podea. În cadrul uşii stătea un bărbat, ofiţer german după îmbrăcăminte. Stewart nu îi văzu faţa, dar nu se putu înşela: ofiţerul era Gerhard ! Cu tot calmul pe care şi-l impusese, Stewart simţi un fior rece: "Ce ar mai dori să ştie, l-am minţit şi, poate că din această cauză pierde acum lupta. A venit să se răzbune. Mă va ucide în acest beci blestemat !".

Gerhard lăsă uşa deschisă, înaintă câţiva paşi, apoi se opri din nou. Deşi se aflau la nu mai mult de un metru distanţă, Stewart nu reuşea să-i vadă faţa şi nici dacă în mâna dreaptă avea sau nu un revolver. După alte câteva secunde, germanul păşi din nou, trecu pe lângă el şi se aşeză pe marginea patului. Puse lanterna aprinsă alături şi-l privi pe englez: "Aşează-te. Vreau să vorbim."

"Stewart, ştiu acum că informaţiile pe care mi le-ai dat au fost false, încercările noastre de a lovi ţintele descrise de tine ne-au costat trupe şi tancuri…În plus, aliaţii au declanşat asaltul final asupra oraşului. Nu te acuz de nimic şi nu sunt furios: ai procedat aşa cum aş fi făcut-o şi eu. Din acest infern de explozii, gloanţe, schije şi sânge, noi nu putem câştiga. Putem rezista încă, dar nu vom câştiga. O veţi face voi şi ai avut o contribuţie importantă …". Gerhard îi întinse lanterna şi un revolver: "Din acest moment mă consider prizonierul tău. Mă poţi împuşca chiar acum şi scăpa în hainele mele, oricum, clădirea nu mai este păzită. Da, poate că ar fi mai bine, fiindcă nu voi vorbi la interogatoriu. Am învăţat asta de la tine….Ţi-am făcut mult rău, însă am avut motivele noastre, aşa cum şi tu ai avut intenţiile tale când ai venit cu avionul. Tot ce am putut face pentru tine a fost să mă opun să fii trimis într-un lagăr din Polonia, aşa cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi prizonieri. Nu ai mai fi ieşit niciodată de acolo. Nu ştiu de ce am făcut asta, englezule, poate că am sperat că-mi vei spune adevărul…".

Aşezaţi umăr lângă umăr, pe patul sărăcăcios din scânduri, cei doi se priviră: englezul nu putea crede că spusele lui Gerhard sunt adevărate. Începea să-l recunoască pe Pierre în felul cum vorbea germanul, dar încă nu avea încredere în acesta. Ridică arma din palma întinsă, îi verifică încărcătorul, apoi lanterna şi lumină chipul celuilalt. Gerhard nu mai avea nimic din duritatea şi autoritatea de mai devreme, de pe hol, când îşi dăduse în vileag adevărata identitate. Obosit, cu hainele rupte şi prăfuite, germanul venise să i se predea.

Neştiind cum să reacţioneze, neaşteptându-se defel la un astfel de deznodământ, Stewart îi înapoie lanterna: "Adu-mi nişte apă şi câteva haine.". Fără nici un cuvânt, Gerhard se ridică şi ieşi, iar englezul avu o pornire să-l urmeze: "Nu, sunt sigur că se va întoarce.". Într-adevăr, câteva minute mai târziu, germanul reveni cu câteva merinde, apă şi două mantale.

Îmbrăcaţi în hainele militare, cei doi ofiţeri părăsiră celula. Stewart privi încă o dată, la lumina galbenă a lanternei, locul din care nu-şi închipuise că va ieşi vreodată, apoi îl urmă pe Gerhard. Departe de a-l obliga să-l păzească, germanul îl călăuzi cu atenţie afară din clădire, apoi îl urmă spre liniile aliate.

A doua zi, pe 10 iulie, Caenul era, cel puţin teoretic, în mâinile trupelor generalului Montgomery. Luptele au continuat, totuşi, până pe 21 iulie când o ofensivă a trei divizii de blindate britanice a dus la eliminarea ultimelor focare de rezistenţă germană din Caen şi din împrejurimi.

În primii ani după război, Gerhard a fost eliberat, alături de alţi ofiţeri germani. Deşi interogat în prizonierat, nu a vorbit niciodată, poate că nici nu ştia prea multe sau poate că aşa îi promisese englezului. Oricum, mulţi ani după aceea, până la decesul său în 1984, Gerhard şi Stewart şi-au trimis scrisori şi s-au întâlnit de câteva ori la unele convenţii militare ale veteranilor. De fiecare dată s-au privit în ochi şi şi-au strâns bărbăteşte mâna. Fiecare scrisoare începea cu acelaşi cuvânt: "Camarade".