Taverna

[Jinx]

1, 2, 10...testing

[Cowboy]

Un fulger negru si fata muri fara sa simta, doi ochi caprui largindu-se privind la sangele stropit pe fata celui de langa, un tipat mut intepenit de lama insangerata, un cavaler murind in bratele betiei. Un urlet, apoi altul, si inca unul. Un cor. Fugind in panica, multimea trecu prin han asemenea unui val al groazei. Dar un sa fugi cand ei erau deja acolo? Siluete intunecate, solide, cu arme din metal negru ce nu prindea lumina. Ochi stralucind de sub coifurile de blana. Miscari rapide, fara efort, si mortii se-nmulteau. Un val de sange pe mese, pe podea, o pojghita alunecoasa, bucati de om ratacind departe de stapan. Nebuni de frica atacand cu mainile goale, cu ochii slipind, bale pe fata si injuraturi bolborosite, doar ca sa moara sub loviturile celor din Northam. Un ras inghetat pe buzele acestora, zambet de macelar privind la vitele izbindu-se de pereti, de usile inchise, de geamurile zabrelite. Sange, sange peste tot, in aer, in nas, in gura, in par, pe haine, in riduri, scurgandu-se razand de viata ce il animase candva. Un ras ce-l simti cu propriul sange in timp ce te chircesti sub corpurile moarte, sperand sa nu te vada nimeni, jucandu-te de-a moartea doar ca sa ramai in viata, imbratisat de cea cu care iti impartisei patul noaptea, intepenita acum si cu un ranjet nou de-a lungul gatului. Pleoapa iti tremura sub picaturile de sange ce cad si se strecoara, intrandu-ti in suflet. Esti mort. Insa vei trai.

Urasc corbii. Gregor McAgath isi supse o masea in timp ce privea pasarile ce ciuguleau din corpurile a doi talhari ce se leganau in vant, spanzurati de o craca a stejarului ce strajuia intrarea in Fathill. Insa la fel de mult ura talharii, corbi si ei in felul lor. Amintirea intamplarilor de acum douazeci si opt de ani, cand cei din Northam atacasera Welsfala ii era inca proaspata in minte. Mult prea proaspata, chinuindu-l aproape noapte de noapte. Ofta. Danseaza odata cu frica cea mai mare si o sa ai ce sa povesteti nepotilor. Scuipa pe pamant in directia talharilor si se intoarse sa intre in bucatarie. O silueta de copil statea in usa, vantul jucandu-se in parul castaniu, ochii pironiti pe talhari.

"Nu te platesc pe ce te uiti, te platesc pe ce muncesti", mugi Gregor. Copilul isi intoarse privirile inspre el ca trezit dintr-un somn, si fugi inauntru. "Talhar mic, nu pierzi nici o ocazie sa lenevesti", marai hangiul in barba, intrand in bucatarie. Larma si agitatia de fiecare dimineata isi faceau de cap, distrugand orice idee de ordine ar fi existat. Cele doua bucatarese se agitau intre cele trei ceaune mari si plitele din cuptor, faina revarsata peste mesele din lemn si carafele de vin, strigand neincetat la cele trei fetiscane ce intrau si ieseau fara pauza, servind clientii. Copilul isi gasise de lucru si acum se lupta cu o carafa jumatate din marimea lui, incercand sa o convinga sa iasa la lumina din beciul intunecat si racoros. Reusi sa o aduca sus si o aseza langa alte doua ce asteptau sa plece inspre gatlejurile insetate ale clientilor.

"Wer, esti puternic ca un taur", ii zambi Helra, una dintre bucatarese, in timp ce ii intindea o bucata uriasa de placinta. "Du-te si matura intrarea, caci aici nu mai avem nevoie de ajutor". Wer o infasca si fugi inspre usa ce dedea in salon, insa hangiul il prinse de guler si il trimise inspre usa din spate in timp ce murmura ceva despre obraznicia tinerilor si metodele prin care se poate face educatie cu ajutorul unei nuiele. Privi apoi nemultumit la dezordinea din bucatarie si se indrepta inspre salon mormaind in barba "O sa ma aduceti la sapa de lemn".

N-ar fi reusit. McAgath venise aici cu mai bine de zece ani in urma, se instalase in vechea garnizoana si transformase locul intr-un popas preferat al elfilor ce plecau si veneau din Sanctuar, al celor din Freepelago si al marinarilor ce calatoreau in susul si in josul Lascalon-ului. In ultimii ani Fathill devenise mai mult decat un popas, caci negustorii au realizat cu totii ca este mult mai usor sa se intalneasca la mijlocul drumului, astfel ca la fiecare solstitiu de primavara locul se umplea de caravane si negustori ce veneau la targ sperand sa vanda si sa cumpere in feluri de natura sa le umfle punga. Nu se compara cu ce puteai gasi in Orasele Brizei, sau in Vaersath si Entreea, insa nici rau nu era. Mai mult chiar, era singurul loc unde puteai spera sa gasesti la preturi mai mici ceva facut in Freepelago, caci oriunde altundeva in Imperium punga iti ramanea cu gaura. Gaseai arme si armuri din Gareth Mount si Sanctuar, potiuni, haine si podoabe din Imperium, si chiar matasuri din Faeriseath. Un loc bun pentru afaceri, iar dintre toate, cea a lui Gregor McAgath era cea mai stabila, avand clienti tot timpul.

Isi schimba sortul, punand unul curat. Avea clienti de seama, un wordaskyn si doi negustori din Enleea, ca sa numim cativa, si nu putea vorbi cu ei cu hainele pline de murdarie. Curand se vor trezi si Gregor vroia sa fie in salon sa le dea binete. Trecu in sala cea mare, mesele nu foarte ocupate. Dar intr-o ora cel mult nebunia iar va-ncepe, odata cu noua zi. Saluta din cap cativa clienti si se duse dupa bar la locul lui obisnuit.

[Jinx]

Fluxul de amintiri il izbi fara nici un avertisment, un amalgam aparent fara sens de imagini, sunete, mirosuri si multe alte senzatii prea vagi pentru a fi retinute in constient navalind ca o avalansa dezlantuita peste mintea sa inca scufundata in somn. Treizeci, poate patruzeci de ani de istorie traita de un wordaskyn i se rasucira ca un piron inrosit in creier, fiecare senzatie o arsura orbitoare, fiecare cuvint un dangat de clopot, o agonie sfisietoare ce parea ca nu se mai termina. Momentul mortii confratelui sau sosi ca o binecuvintare. Fusese injunghiat pe la spate, asasinul stiind ca daca si-ar fi dezvaluit fata, fiecare membru al ordinului l-ar fi putut recunoaste dintr-o privire. Urma apoi o noua durere crincena, convulsiva. Asasinul tocmai ii sectionase calugarului mina dreapta cu un topor, undeva in dreptul cotului, putin mai sus de bratara de bronz in care sclipea albastrui farama de stea.

Puhoiul de amintiri isi pierdu din putere, imprastiindu-se lent in memoria colectiva si Cameron incepu incet-incet sa isi recapete propriile senzatii. Toti muschii ii erau incordati ca niste fringhii pe cale sa plezneasca. Gatul il durea ingrozitor si fiecare respiratie era un chin. Probabil urlase suficient de tare incit sa trezeasca tot hanul.
"Cameron? Ce e cu tine? Ma sperii..."
Un glas de femeie tinara, ingrijorata. Par negru cu reflexe metalice in lumina lunii, ochi verzi migdalati pe o fata palida, urechi alungite, sani mici, dar fermi, corp suplu. Elf, cu siguranta.
"N-am nimic", reusi sa croncane Cameron. "Culca-te la loc..."

Nici nu stia cum o cheama. Sorrana, Sandora, ceva in genul asta. Erau cu zecile in fiecare orasel sau satuc prin care trecea, gata sa ii sara in pat, mai tinere, mai batrine, mai frumoase, mai urite. Ii era greu sa le inteleaga, dar nu il deranja. Unul dintre avantajele de a fi wordaskyn. Poate isi imagina ca obtine un soi de imortalitate raminind intiparita pentru totdeauna in memoria noastra colectiva. Poate isi imagina ca facind dragoste cu el, facea dragoste cu toti ceilalti o suta. Optzeci si noua, se corecta automat. Optzeci si opt, fara Marcus, cel care tocmai fusese ucis.
Viziune: Uitandu-se in oglinda, inalt, barbos, o cicatrice veche pe obrazul sting. Palid, probabil cu ceva singe elfic in vine, dar fara ochii migdalati ai acestora. Un inceput de burta, dar nu mai mult. Lat in umeri. In spatele lui, intinsa pe pat, o femeie ii face lasciva semn sa se apropie.
Cameron trase aer in piept fara sa vrea. Probabil ca fusese singurul ceva mai apropiat de Marcus, deoarece descarcarea amintirilor sale fusese aproape la fel de dureroasa ca initierea in ordin. Cameron nu mai trecuse decit de doua ori in viata prin aceasta experienta si de ambele dati durerea fusese impartita intre mai multi wordaskyni.
Sandarra inca il mai privea tematoare, dar prea sfioasa sa mai spuna ceva. O mangaie pe par si ea isi sprijini capul pe pieptul lui, parul negru acoperindu-l ca un virtej matasos de ierburi.
"Vorbeste-mi despre tine", sopti ea, mingiind cu un deget frantura de meteorit ce palpaia cu o lumina interna.
Cameron avu o grimasa involuntara, insa ochii ei erau fixati pe irizatiile albastrui ale pietrei incastrate in bratara de bronz inchisa in jurul incheieturii miinii sale si nu vazu nimic. Mai devreme sau mai tirziu, toate puneau intrebarea asta. Si ce putea sa le spuna? Ca nu exista “eu”, ca in momentul in care bratara ti se inchide in jurul miinii orice amintire din viata ta anterioara momentului initierii dispare ca si cum n-ar fi existat niciodata. Ca durerea a sute de ani de istorie ce iti sunt indesati cu de-a sila in minte depaseste orice imaginatie si ca sunt foarte putini cei ce reusesc care ramin in viata sau in toate mintile dupa cele citeva secunde eterne de chin. Sa ii explice cum e sa nu stii niciodata cine ai fost si de ce ai ales aceasta cale? Si ca toata tevatura nu merita sacrificiul?

Poate unii gaseau o satisfactie voyeurista in a rascoli amintirile a mii de oameni, calatorind imaginar prin memoria colectiva. Nu si Cameron. Se saturase ca oameni si locuri pe care nu le vazuse niciodata sa i se perinde prin fata ochilor cind concentrarea ii scadea si trecutul ii invada visele. Se saturase sa vada cum timpul macina totul. Asa ca nu mai zise nimic si se prefacu ca doarme.

Cineva ucidea wordaskyni. Iar bratarile celor morti, care ar fi trebuit sa se intoarca pe cai ezoterice la centrul confreriei dispareau fara urma. Cu doua luni in urma, parintele Telmeus il chemase in Orbis Sanctum, impunatoarea cladire de marmura neagra din Altaria si il introdusese in mijlocul unei consfatuiri ingrijorate a sfatului celor 7 custozi. Ceva era putred in Faraway si el fusese ales sa afle ce anume, lucru cu care nu era tocmai fericit. Mortile erau imprastiate pe tot cuprinsul Faraway, unsprezece crime misterioase in decursul a doar jumatate de an. Doisprezece cu tot cu moartea lui Marcus. Atit de aproape...

O raza rebela de soare il trezi in zori, chinurile noptii fiind uitate, dar nu suficient de adanc ingropate in memoria colectiva pentru a nu-i innegura ziua. Sandarra dormea adinc cu capul pe pieptul sau. O impinse incet pe perna, se imbraca si cobori in han.

[Opposite]

In intervalul de timp dintre doua batai de inima m-am hotarat. Pivotand pe piciorul drept, am asezat sageata apropiind pleoapele si, asteptand a doua bataie, l-am ochit. Suieratul acoperi sunetul infundat al inimii, stergand tot ce fusese pana atunci. Mirat ca nici o umbra de remuscare nu imi tulbura wa-ul, am impins usa tavernei pe cand in spatele meu urma sonora
a caderii ce i-a precedat moartea instantanee marca momentul exact al inceperii unei noi zile neremarcate inca de cei de pe suprafata si a unei noi vieti pentru mine. Cronosul, "Clipa Aeterna", functionase.Linia dreapta, infinita, a wa-ului, echilibrul Floyden, viziunea data de concentrarea perfecta aveau sa marcheze momentul celei de-a doua nasteri, moment ce urma sa mi-l amintesc pentru totdeauna in noptile de liniste in care doar caderea picaturilor reci de apa imi masurau meditatzia muta din fatza dioramelor al caror Prim Privitor Privilegiat eram eu.

Membre zmulse din corpuri umflate de apa ce putrezeau nu departe, ochi reci privind nicaieri de pe pardoselile igienice din granit, figuri tampe, lipsite de viata, balacindu-se in masa diforma a ceea ce fusese creierul ce la anima, copii ingenunchiati cu expresii pe care inca se putea citi uimire si curiozitate la vederea hesperidelor cu antebratele albe, fine, scormonind in burtile lor si cu aripile in culorile curcubeului intinse hipnotic pana la refuz, lamele de diferite forme de pe care picaturile de sange in cadere pareau a semna un armistitiu etern cu gravitatia, incremenite in timp.Toate acestea lasate mie pentru selectie si o viitoare popularizare ce-mi dadea ocazia sa-l despoi imagine cu imagine de masti pe El, Idolul.

Am alungat reveria si am privit inafara. Incaperea era scena unui razboi. Pe pereti, podele, tavan si pe fetele putinilor clienti matinali se luptau umbrele noptii ce pierea insesizabil inca, cu lumina aruncata de opaitzele ce levitau deasupra fiecarei mese pline de cicatrici si pete de grasime. Am gasit masa ce avea sa ma ascunda de privirile curioase ale musteriilor ce-i asemanam cu extensii zgomotoase ale scaunelor, mobilier vorbitor de care ma puteam lipsi fara remuscari, sau ca gramajoare patetice de secrete si amintiri dominate de mazga vreunei crime vazute sau savarsite (le-as fi sorbit fiecare imagine sinistra pentru a-i ridica noi valuri si a-l lasa gol in fata mea tocmai pe El, pe Marduk, Baal, Loke, Hades, Sheitan sau Sirauk). Nici nu era nevoie sa ma ascund prea abitir caci nici un ochi nu clipise in directzia mea. Probabil cei "de-ai casei" erau obisnuiti cu sunetul pasilor moi, usor timizi, aproape de neauzit ai elfilor. Ridicand o spranceana am zambit: alta le-ar fi fost parerea daca ar fi stiut ca a intrat in lumea lor batuta de soare, vant, soarta si nevoi, un
"dark elf", mai ales un Aycharaych, o capetenie ce tocmai isi ucisese fratele. Rezemandu-mi tolba de zidul imbibat cu umezeala ce-mi aducea aminte de peretzii pesterii, arcul imi vibra ascutit sub degete semn ca Artemisa isi cerea o noua jertfa."In curand" imi soptii, amintindu-mi ca trebuia sa-i scot sageata din ochi si apoi sa-l inchid. Dar n-aveam sa merg un
kilometru intr-o dimineata, fara sa fi rostit ElDies, "A Treia Pleoapa", pentru a-i privi reprosul ce m-ar fi adus pana la a-i dezghioca globii nu doar la a-i ascunde sub pliurile tatuate cu insemnele SarpeluiNegru si ale AhDies.

Aveam mult de asteptat pana la venirea lui asa ca am inceput sa recit invocatia caci pupilele-mi arse de petele rosii ce substituiau inevitabil opaitele incepusera sa ma doara.
"Te-am cautat, Opposite", si-mi zambi multumit ca asteptarea-i luase sfarsit. Venise mai devreme.

[KDP]

-Sa-ti piarra si ultimul drrum sprre salvarre! si ani de-acum si-n veci sa nu-si gaseasca nici un sange spurrcat frrate cu inima ta liniste! Rrragh, blestemul meu sa-ti rrumege sufletul nenorrocit ca o oaie ce rrumega iarrba de pe paji…
Intr-o clipa, vazduhul amuti, si capul goblinului zbura trei picioare deasupra pamantului. Zvarcolindu-se incet, corpul se prabusi ca o carpa in bataia vantului. Iarba se-nrosi in jur si degetele inclestate pe saculet se desfacura incet.
-Hai mai repede! Ia sacul si sa plecam odata din salbaticia asta. De ce a trebuit sa-l omori? Acum simt c-o sa ne bantuie fantoma jivinei asteia.
-Si ce-ai fi vrut sa fac? Alergam de doua ore dupa jigodie, ai fi vrut sa-l bat prieteneste pe umar? Iti faci prea multe griji!
Descaleca greoi de pe cal si se apleca asupra lesului mic. Chiar si in lumina palida a lunii, gravurile de pe vesminte ii straluceau, dezvaluind apartenenta la Imperium. Insfaca saculetul si si-l puse la centura, unde ii era locul. Isi trase apoi mana prin par, dandu-si pletele brune la o parte, si privi mai atent la inscriptia de pe vesta goblinului. Doua sulite incrucisate in lupta, iar pe fundal o semiluna.
-Caii se agita! Semn rau. Grabeste-te.
Cel de jos isi ridica repede capul si incrunta privirea spre vazduh.
-Piticania era unul din Bruduatahr. Tu.. tu ai idee unde suntem?
Isi roti calul si privi si el de jur imprejur, punandu-si mana la frunte.
-Cred… nu stiu sigur. Am pierdut de mult cararea, asta e sigur.
Un nor razlet acoperi luna, iar imprejurimile incepura sa se miste. Poate iarba si frunzele la adierea vantului. Omul mai solid, de jos ,dadu sa se suie inapoi pe cal, cand un urlet umplu campia, un semnal. Zeci de glasuri, ca un cor haotic de copilandri, rasunau peste tot prin jur. Voci hidoase, infricosator de marsave, zbierand si injurand, ascutite ca taisul unei lanci. Intr-o clipa, elful sari de pe cal si-si scoase sabia, asezandu-se cu spatele lipit de prietenul mai masiv. Stateau incordati si respirau in acelasi ritm. Inca nu vedeau nimic miscandu-se, dar vocile erau atat de aproape, in iarba, pe sub pietre. Ii blestemau si ii loveau cu cuvinte de ocara, intunecandu-le mintile si totodata privirea. Din ce in ce mai tare, pana cand incetara, brusc. Un fosnet apoi, si elful isi simti spatele ud de sange. Se-ntoarse, tresarind, si tovarasul sau cazu cu pieptul strapuns de sultie. Facu un pas in spate, lovi in vazduh si inainte sa poata clipi cazu in iarba, sub hoarda de animalute ce se napustira asupra lui. Zeci de lovituri, sfartecand prin carnea si vesmintele elfului, il scaldara intr-o balta de sange.

-Pietrre? Niste nenorrocite de pietrre! Cine e rresponsabil pentrru asta inselatorrie!
-Darr erram sigurri ca cei doi au obiecte foarrte valorroase! Trrebuie sa mai fie ceva!
-Ceva? CEVA?! Nimic!, doarr niste pietrre albastrre! Blesteme si ocarra pentru prrostii ce mai asculta zvonurri desarte! Despuiati-le lesurrile si cautati-i inca o data si inca o data pana ce gasiti ceva, orice in afarra de pietrre!
Hoarda de goblini se aduna din nou, la un ceas de la macel. Erau un subclan al Bruduatahr-ilor, vreo patruzeci la numar, mai mici si mai indesati decat fratii lor. Unul insa lipsea. La fel si pietrele gasite in saculet. Cineva tocmai furase si isi abandonase clanul pentru niste lucruri fara valoare. Alerga acum cat de puternic il tineau picioarele spre o taverna unde avea sa primeasca o suma frumusica pentru niste raspunsuri.

Se lumina de ziua. Campurile din jurul orasuli Fathill erau gri, pustii. In afara de asezarile pescarilor din nord, pe dealurile dinspre Mount Garret sau la est, spre Sanctuar, rareori gaseai presarata cate o casa. Putinele intalnite erau mici, ascunse de ochii curiosi, avand curti inguste si acoperisuri joase.
-Arrgh! Se arunca intr-o parte si se prabusi cu mana sagetata. Sulita ii cazu. Inca doua sageti se infipsera in pamant, una aproape de ureche si alta langa picior. Era tintuit - isi duse mana stanga sub pelerina si astepta, tinandu-si respiratia.
Pasarile se oprira in loc, sa priveasca. Trecusera ani de cand pe aceste drumuri linistite nu se mai varsase sange. Aici se uneau dealurile ce continuau culmile din Gareth Mount cu campia careia ii urma, la vest, Fathill. Drumul cobora usor, serpuit, si acum, la marginea lui, zacea un goblin cu o sageata infipta in mana dreapta.
Cei trei calareti isi oprira caii din galop, asezandu-se in jurul piticaniei. Erau inalti si frumosi, supli, cu ochii migdalati si pletele lungi, balaie. Piepturile le erau acoperite de armuri aurii impodobite cu motive florale, pe care erau gravati doi trandafiri cu tulpinile unite. Nu aveau scuturi- doar arcuri si niste sabii scurte.
-E mort?
-Nu stiu. Dar e prima data cand mi-e dat sa vad un goblin care tace.
-Da, nadajduiesc ca ar fi doar ocara la gura lui, daca ar mai putea inca vorbi. Ne auzi, lighioana?
Nici un raspuns. Cei trei isi pusera arcurile pe spate, langa tolbe. Aveau mana ferma pe sabii. Goblinul era prabusit cu fata la pamant, iar la cativa metri era cazuta sulita scurta, cu varful lat, pe care o purtase in mana.
-Traieste inca.
-Goblin spurcat! vorbi elful, cu o voce tunatoare. Eu sunt Elenah, iar acestia sunt Hrea’ si Yaes. Te-ai tarat ca un sobolan, la adapostul noptii prin taramurile noastre. Pentru calcarea pamanturilor din Sanctuar fara voia regelui legea elfa te condamna la moarte, iar executia ta va avea loc acum.
Elful care vorbi ramase calare si facu cu degetul arator al mainii drepte un cerc in aer, pe care il prinse apoi in pumn si-l elibera in vazduh. Era semnul elfic pentru izgonirea unui suflet rau de pe pamant, semnul ce insotea fiecare executie.
Ceilalti doi descalecara si isi scoasera sabiile. Hrea’ era la un picior de trupul cazut al goblinului, iar Yaes il urma aproape. Primul isi ridica sabia in aer, deasupra capului, tinand-o cu ambele maini. Aceasta vajai ascutit si, in acelasi moment, goblinul se smuci spre dreapta, rostogolindu-se cu fata spre elf; sabia lovi puternic pamantul la cativa centimetri de umarul piticului. Goblinul isi scoase mana de sub pelerina si arunca pumnalul care se roti cu putere. Cu mainile pe sabia acum infipta in pamant, Hrea’ se feri spre stanga si isi pierdu echilibrul, aproape cazand; auzi un suspin incet si o sabie cazand. Se intoarse. In spatele sau, Yaes ingenunchiase, cu mainile pline de sange, inclestate pe beregata; pumnalul I se infipsese in gat. Elfii incremenira, cu privirea atintita la Yaes. Acesta se holba la goblin, uimit. Se prabusi apoi cu fata in tarana.
-Yaes! Jigodie blestemata, ce-ai facut!
In timp ce Elenah, inca nedezmeticit, incerca sa-si potoleasca calul, Hrea’ isi trase sabia si porni frenetic spre goblin, continuand sa ingane cuvinte. Ochii ii ardeau, tintuiti la capul mare si urat al creaturii. Goblinul era insa deja in picioare, tinandu-si sulita de la mijloc, aproape lipita de antebrat. Statea rezemat in ea si respira incet.
Elful incepu sa inainteze cu grija. Strangea manerul atat de puternic incat il durea. Cu fiecare pas simtea mai multa ura, mai mult dezgust. Izbucni brusc, facand un pas sarit in fata, lovind cu sabia in lateral; inca unul si inca unul. Reteza vazduhul in stanga si in dreapta, despicand aerul din fata goblinului. Era haotic, ardea de furie, si mainile nu il mai ascultau. Piticul lovi cu sulita in sabie, impingand loviturile pline de putere spre exterior, o data, de doua ori, iar a treia oara sari inapoi. Privirile li se intalnira. Hrea’ scoase un raget ragusit si se avanta din nou, ridicand sabia si lovind de sus in jos cu puterea unui taur. Un pas lateral spre dreapta. Sabia se infipse in pamantul batatorit iar Hrea’, aplecat in fata, cu mainile lipite de maner, privi pentru o clipa, parca trezindu-se dintr-un cosmar, pamantul de sub el. Auzi apoi un vajait si isi simti barbia, apoi capul strapunse de lama ascutita a sulitei.
Elenah il prinse cu ambele maini de sub brate si ingenunche, asezandu-i trupul sangerand in poale. Ochii i se umplura de lacrimi. Ii tinea capul cald intre palme. Putea sa ii simta carnea pulsand, puhoiul de sange revarsandu-se pe haine, pe mainile lui. Ii saruta crestetul si il aseza, incet, pe pamant. Avea ochii larg deschisi, inca uimiti, atintiti spre inaltul cerului, cu pletele aurii revarsate pe tarana.
Totul se derulase naucitor de rapid, incat deabia avusese timp sa isi dea seama ce se intampla si sa descalece. Privi din nou la goblin. Nu putea sa-si dea crezare ochilor; o astfel de lighioana, lasa si haina, cu o sageata infipta in antebrat, statea inca in picioare dupa ce ii ucisese pe Yaes si Hrea’. El insa nu avea sa mai dea gres.
-Ajunge! Mascarada asta se termina acum! urla, cu aceiasi voce tunatoare, ridicandu-se incet in picioare.
Soarele se inalatase acum putin de-asupra orizontului. Raceala diminetii se transformase brusc in frig si un vant intepator incepuse sa sufle in jur. Mirosul de sange, de moarte proaspata se raspandise in toata valea. Corbii nu venisera insa la ospat; asteptau sa se termine totul. Sprijinindu-si sulita de umar, goblinul isi rupse sageata si o arunca la picioare. Partea superioara a antebratului i se invinetise, devenise neagra. Putea sa-si miste degetele si incheietura, insa nu si cotul - amortise, si nu mai simtea decat caldura usoara a sangelui revarsat pe toata mana.
Elenah statea acum in picioare, drept, privind in gol. Isi trase sabia cu mana dreapta si o azvarli departe in iarba, lasandu-si mana sa cada pe langa corp. Incepu apoi, inchizand ochii, sa vorbeasca. Recita cuvinte dintr-o limba demult moarta, pe care doar padurile o mai stiau. Rasunau puternic, cu un ecou interior, dar nu era vocea tunatoare de mai devreme. Era de parca vorbea insasi pamantul, cutremurandu-se, gesticuland cu pietrele si muntii fiecare cuvant. Iarba se pleca la pamant, copacii isi coborau coroanele. Totul se misca, ascultand, dansand un ultim dans dinainte de razboi, vrajit de incantatiile elfului.

[Jinx]

-Oprreste-te! Biet nenorrocit, oprreste-te pana nu ne distrrugi pe amandoi! Prrea deparrte de Sanctuarr! Pamanturrile de aici nu-ti vorr da ascultarre!
Dar vocea nu ii se auzea, era doar o mica adiere in uraganul de cuvinte ce se dezlantuise. Si odata cu vorbele, elful parea sa se piarda in el insusi, in pamant. Trupul era acum gol, fara suflet, o carcasa, ca pumnalul plin de sange la sfarsitul ritualului. Spiritul trecuse in venele pamantului, in inima copacilor. Si deodata, totul in jur se opri, intorcandu-si privirile pline de ura spre goblin. Incet, pamantul incepu sa se crape. Corpul elfului se prabusi; iar pamantul il prinse atent, ca un tata ce-si imbratiseaza copilul din leagan. Il asezara apoi jos, si iarba de sub el se culca la pamant, intr-un pat moale, menit sa-I vegheze somnul.
Aceasta era clipa; goblinul privi inca o data la trupul elfului. Era la cativa pasi distanta, asezat cu capul pe o perna de frunze si flori. Langa el, spre cai, stateau trupurile neinsufletite ale lui Hrea’ si Yaes. Ultimele doua straluceau usor in soarele diminetii, cu fetele palide scaldate de roua, acoperite de plete si de sange. Al treilea chip, cel care cu cateva momente in urma statea impunator, ca un rege al lumii, era inca nepatat, pur. Singura lui scapare ar fi fost sa-l ucida.
Isi stranse puternic sulita in mana si se avanta inainte, cu pasi mari. Ar fi zis ca in cateva clipe era deja acolo, dar se-nselase. Isi simtea picioarele impiedicandu-se, lipindu-se de pamant. Ii era din ce in ce mai greu sa si le dezlipeasca, cu fiecare pas; incepuse sa gafaie, sa inghita aerul si sa-l arunce puternic afara, smucindu-se din fiecare madular. Simtea cum iarba i se agata de haine, cum il tragea in jos. In spatele lui, din crapaturi se ridicasera radacini lungi, negre; erau groase cat mana unui om, umezite de seva din adancurile pamantului, puternice intratat incat sa sfarame stanci. Se trase si mai puternic in fata, aruncandu-se, incercand sa se elibereze din stramtorile de la glezne si de pe solduri, insa in zadar. Stia ca era inutil sa se mai zbata, insa nu avea de gand sa renunte. Ca niste degete lungi si ascutite radacinile il prinsera de brau, incolacindui-se de cateva ori in jurul trupului, lipindu-i bratele de trup. De sute de ani sapasera prin piatra, macinand si rascolind prin adancurile pamantului, iar acum puteau sa-i striveasca trupul ca pe un gandac. Il trasera mai apraope de pamant facandu-l sa ingenucheze, zdrobindu-i si ultima farama din dorinta de a se opune.
Astazi ai murit. Este dorinta unuia dintre prietenii…copiii… fratii…nostri ca tu sa mori astazi. Dar el nu isi are locul aici, si de aceea nu suntem legati sa il ascultam. Dar astazi ai murit. Du-te, mortu-le, si indeplineste-ti menirea. Caci menirea ta este cea care poti crede ca te-a salvat. Insa tu ai murit astazi. Si moartea va veni sa te imbratiseze dupa ce nu mai e nevoie de tine.

-Atat.. nimic mai mult nu stiu.. doarr errau doi, Imperrium, merrcenarri. Cinci zile in urrma, la vest de Enleea, orrasul brizelorr. Acum trrebuie sa plec, mana… durrerre.
Ii inmana wordaskynului saculetul si acesta incepu, la apropierea de el, sa emane o lumina usoara, albastruie. Inauntru erau patru pietre, asemeni celei de la bratara. Pleca apoi grabit spre camerele lui. Isi ingrijise deja rana, dar acum avea nevoie de odihna si ceva tarie. Inimia ii batea puternic, insa din alte motive. Nu spusese tot ce stia, si nici nu avea de gand; Caci menirea ta este cea care poti crede ca te-a salvat. Menirea? Nu avea de gand sa si-o duca la indeplinire, nu acum cel putin, atata timp cat asta insemna sa omoare. Si neindoios, menirea lui era sa aduca la cunostinta tot ce stia acestui wordaskyn. El era Kradephor, al saptelea fiu al lui Chikenbaat, iar rolul lui era unul cu mult mai maret decat putea sa-si imagineze.

[Jinx]

©SpiderJerusalem

Nuala privi in luciul geamului pe care tocmai il stergea cum ciudatul goblin singuratic urca spre camerele de la etaj, sprijinit de balustrada de lemn innegrit. La fel ii privise pe amandoi, iar auzul ei ascutit prinsese intreaga discutie; cu toate astea, nu ascultase intentionat. De multa vreme incoace, imaginile reflectate de ochii ei cenusii, sunetele, cuvintele ce i se incurcau in suvitele negre treceau pe langa ea fara a-i trezi nici cea mai slaba urma de interes. Totusi se acumulau undeva in interiorul ei, fara ca ea s-o stie, asteptand ca zagazul sa se rupa. Cei doi nu o remarcasera; nu era niciodata bagata in seama de nimeni. Si era bine asa. Nimeni din han nu stia ce era cu fata aceasta scunda si slabuta; nici nu-i interesa, pe cei mai multi. Unii calatori ocazionali isi intorceau privirile dupa ea, usor intrigati de perpetua amaraciune sapata in trasaturile ei; dar era ceva in felul in care-si tinea umerii, in miscarea mainilor si in zambetul ei niciodata prezent care descuraja orice curiozitate. Cu toate astea, daca ai fi intrebat-o despre ea, ti-ar fi spus; asa facuse la inceput, cand ajunsese prima data pe continent, in portul Enleea. Povestea oricui suficient de beat ca s-o asculte despre exilul si fuga sa; cum regina neamului ei o daruise unui Lord puternic, in speranta ca l-ar putea influenta favorabil in privinta unei anumite chestiuni...fusese bine tratata, nimic de zis, dar Lordul o despuiase de farmec, fara de care cei din neamul ei isi pierd orice putere de seductie. Prea-curtata, iubita si admirata Nuala fusese facuta cadou la fel de usor ca o bratara sau o caseta din lemn scump; frumusetea ei renumita, nimic altceva decat o masca, disparuse, ca toata viata ei de dinainte. Iar cand regina trimisese dupa ea din nou, Lordul ii acordase cu indiferenta permisiunea sa plece, ceea ce o ranise mai mult decat ar fi indraznit sa recunoasca. Se intorsese pe taramul ei, la poporul ei, dar acum devenise mult prea constienta de adevarul modului lor de viata; nu se mai simtea in stare sa reia jocul de intriga si seductie, prefacatoria complicata si subtila, stralucirea inselatoare a faeriilor. Tanjise saptamani intregi dupa Lord si dupa viata din castelul lui ciudat si mereu schimbator. In cele din urma, se strecurase pe nestiute intr-un port, iar acolo, deghizata in baiat, se imbarcase pe primul vas care-i iesise in cale si plecase spre continent. Nu stia sa faca nimic in mod deosebit, iar dupa ce isi incerca norocul in cateva porturi de-a lungul coastei cu diverse ocupatii, ajunsese in cele din urma ca slujnica in acest han de la rascruce de tinuturi. Iar aici descoperisera ca se pricepea grozav la spalat geamurile...de, cei trei ani de lustruit enormele vitralii din castelul Lordului lasasera ceva urme, in afara de pustietatea din suflet...
- "...Nuala!" Vocea calda a Helrei o smulse din contemplarea unei picaturi de apa scurse pe geam, ce mai pastra parca ceva din irizatiile albastre ale pietrelor ce iluminasera incaperea cateva momente mai devreme. Lasa jos carpa uda, sufla o suvita ce-i cazuse in ochi si se indrepta spre usa bucatariei. Imediat cum intra, cea mai tanara dintre bucatarese ii puse in brate o tava de lemn pe care se aflau mai multe vase acoperite de un servet si-i sopti "micul-dejun al wordaskynului", dandu-i in acelasi timp un mic ghiont. Nuala nu se mira de ce era ea trimisa sa faca treaba celorlate slujnice, ci o porni absenta spre scara ce ducea la etaj. Abia cand urca ultimele trepte isi aminti de ghiontul pe care i-l daduse Helra si de ceea ce semnifica el. Trecusera multe saptamani pana cand pricepuse intregul cod al privirilor si semnelor pe care cei din han si le faceau unii altora. Pentru ca, vedeti domniile voastre, munca de la han nu aducea in sine nici o satisfactie, in afara de bani, bineinteles, dar si aceia erau cam putini. Asa ca-si ocupau timpul si mintile cu barfe marunte pe seama clientilor, cu istorisiri incredibile aflate "din surse sigure", cu soapte grabite ce-i faceau sa pufneasca in ras sau sa faca ochii mari de uimire. Singura Nuala nu lua parte la aceste nevinovate indeletniciri; de fapt, ceilalti se cam tineau departe de ea. Parea tot timpul pierduta in ganduri numai ale ei, inconjurata de o tesatura de fantasme despre lumi indepartate si oameni care au murit de mult sau nu se vor naste niciodata. Si totusi ceva nu era in ordine. Cei din han dadeau in sinea lor vina pe agitatia prilejuita de apropierea targului de primavara, dar refuzul viselor de a le mai indulci somnul dura, ciudat, chiar de cand Nuala isi facuse aparitia la han.

Nuala ciocani usurel la usa; la capatul catorva momente de liniste, apasa timid clanta si intra in camera pustie. Tovarasa de-o noapte a calugarului-razboinic isi facuse discret iesirea cu mult inainte, iar el probabil ramasese sa mediteze asupra noutatilor langa o cana de vin. Fata puse tava pe o masuta de langa patul largsi se intoarse sa plece. In acel moment wordaskynul intra in incapere; tinea inca in pumn saculetul ce radia rece; ii vazu cu coada ochiului buzele care i se miscau nemultumite, fara sa scoata, ciudat, nici un sunet. Dar toata atentia ei se concentrase brusc pe sclipirea aceea inghetata - acum o vedea pentru prima data cu adevarat, nu in reflexia unui geam. Mana wordaskynului o apuca brusc de umar, scuturand-o, ochii lui o cercetara intrebatori, saculetul disparu intr-un fald al vesmantului si totul se intuneca in jur.

[Lepaka]

Lepaka sari ca infierat la auzul unui marait ce se prelungi cu o horcaitura si un latrat inabusit de abundentza balelor, era Freki. Lighioana tocmai incalecase o hangitza, tintuind-o la pamant. Flacaul coplesit de evenimente lovi animalul atat de tare incat il lasa fara cunostintza ceva vreme. Apoi cu pasi timizi ce se succedau intr-o maniera lenta se apropie de femeie, mersul lui era aproape sacadat iar gesturile aratau nesigurantza, curiozitate, atat cat si teama de a fi izgonit din oras pentru fapta companionului sau. Copilandru ce se inaltza aproape 13 picioare deasupra Helrei nu dorea nimic altceva de la ciudat de firava creatura decat promisiunea ca nu va cauta razbunare astfel savand multzi oameni de la pierzanie. Helra se sfortza din toate madularele dar nu reusea a se ridica era imobilizata de o frica inexplicabila ce disparu odata cu primul gest civilizat al tanarului, care incerca sa o ajute intinzandu-I mana. Odata ce tanara s-a ajutat de bratzul lui Lepaka spre a se aduce la o pozitzie verticala, el a acompaniat ajutorul fizic cu vorbele: “Eu nu vreau sa te lovesc si nici a te talhari; e doar ca nu avutam loc in care sa-mi hodinesc oasele frante de vremuri si nevoi”. Helra isi revenise din starea de soc intrebandu-l pe tanar ce are dihania de se comportase atat de violent. Intrebare la care Lepaka raspunde in timp ce aplecat asupra imensului lup verifica daca acesta mai era inca in viatza: “Flamand…, el ca si io n-a pus gura pe nimic, de trei zile…”. Din fericire lupul s-a trezit cu nimic mai mult decat o confuzie majora.
Helra s-a oferit sa-l prezinte pe Lepaka lui McAgath in sperantza ca vor reusi sa se intzeleaga cumva, poate ca tanarul sa lucreze pentru mancare sau un aranjament asemanator. Hangiul ar trebui sa gaseasca ceva de facut tanarului acesta ce avea o carca zdravana si nici rusine nu-i era sa care orice cu ea in sperantza ca va fi rasplatit cu un codru de paine. Oricum acest aranjament nu ar fi fost decat ceva temporar pana isi astampara foamea sa si a tovarasului sau, mai strange niste mancare sa-l tina pana in sanctuar unde de data asta sigur va gasi elfi, iar vanat…, acolo padurile se sufoca de caprioare iar vizinile dau pe afara de prepelitze si vulpi, gandea adolescentul cu o naivitate iesita din comun. Femeia porni spre intrarea dosnica hanului urmat indeaproape de Lepaka si Freki ce parea a se fi linistit.
McAgath accepta aranjamentul, cu singura dar deranjanta conditie de al lega pe lup de un stalp solid si al lasa acolo pentru intreaga durata a sederii. Junele era destul de nemultzumit de primele sale interactiuni cu acesti…, oameni sau cum si-ar zice ei, dar tot ce conta de fapt acum nu era decat foamea astamparata pentru putzin timp cu niste lipii care in ciuda volumului nu prea erau satzioase. Chiar si lupul s-a ales cu niste paine inmuiata in zoaie printre care se strecurasera si ceva bucati de peste ce nu puteau fi folosite la gatit.

[animalu]

Tumultul tavernei acoperea mare parte din sunetele noptii, deja atenuate de linistea si intunericul ce erau la randul lor umplute cu o ceata deasa. Primii care au reactionat au fost chefliii de langa usa.. ciulind urechile si schimband priviri intrebatoare - de cealalta parte a usii niste sunete ciudate cresteau in intensitate. Niste zdranganituri grele, care aveau un ritm aparte, parand sa sfideze haosul aparent din jur. Intr-un final, linistea asternuta peste aproape jumatate de taverna a fost curmata de scartaitul balamalelor si drugului de metal ce tinea usa inchisa, facliile de afara fiind stinse de un curent de aer ce nu-si avea rostul sau justificarea de a exista in noaptea tarzie. Capetele celor apropiati se intoarsera instantaneu, sincronizate perfect cu intrarea "lucrului" care cauza acele zdranganituri. Un observator atent ar fi remarcat cu siguranta micile semne de neliniste ale celor din taverna, de la tremuratul mainilor pana la schimburile de priviri intre micile grupuri deja formate - negura si ceata ce invadau incaperea calda si urat mirositoare erau niste palme reci in fetele petrecaretilor. O mica pauza in care ceva s-a intamplat afara, si zdranganiturile reincep, de data aceasta mult mai sonore, pe lemnul subred al podelei. Cele cateva torte aflate pe peretii tavernei alcatuiau modele ciudate pe suprafata neagra si opaca a armurii, constelatii si simboluri mistice pareau sa se nasca si sa moara sub imperiul miscarii celui ce intra tot mai adanc in incaperea imensa. Vantul nu isi incetini goana, ci se inversuna sa umple taverna cu o raceala nefireasca, o senzatie de pericol pentru fiecare Carne ce era prin preajma, caci vantul era suflarea lui Khalk'ru, vantul Mortii ce amortea orice sange cald si il pregatea pentru ghearele lui Thanatos. Chiar in miscare, mamutul cuirasat pastra o impresie pregnanta de stabilitate si imobilitate, intr-atat de rigide si nefiresti pareau miscarile placilor de metal ce alcatuiau carcasa protectiva. Un singur amanunt insufla o oarecare dinamica in silueta abia deslusita, un snop negru de par serpuia ca un tentacul pe umarul stang, fiind impins in fata de vantul ce sufla prin usa inca deschisa.. fluturand ca un stindard ce declara esenta a tot ce nu era Viu si Carne, un amalgam de necrosis dominat de o vointa in starea ca mai pura ce folosea puterile oculte ale Sangelui pentru a se manifesta in planul material. Impulsul firesc al oamenilor, dar si a altor animale sociale era cautarea unui contact vizual, dar ce greseala.. haurile fara fund de sub fruntea boltita nu ofereau nici un raspuns la intrebarile nerostite, si daca intr-adevar ochii erau o fereastra spre suflet, putini erau cei ce puteau privi direct fara sa se cutremure in fata blocului de influenta oculta. Obrajii incepura sa se deformeze subtil, impreuna cu pometii, mici detalii ce alcatuiau din nou un deliciu pentru cel ce cauta disperat o bresa in aura de soliditate emanata de creatura, un zambet incepea sa se contureze. Narile ii frematau neancetat la izurile deranjante ale Carnii ce colcaia imprejur, iar ochii i se ingustau uneori cand simtea un miros al vreunei rase Promise, dar aceste miscari erau infime si complet umbrite de miscarea buzelor palide.. chipul sculptat in marmura transfigurat dintr-un obiect impasibil intr-o masca ce ii atentiona pe cei din jur de faptul ca devenea tot mai constient de prezenta lor. La bufniturile ritmice pe podea se adaugau acum si micile scartaituri ale armurii in locurile unde uleiurile fusesera roase de metalul negru, iar sinteza fluida a miscarilor era dominata de mersul putin saltat, aproape de parca ar fi folosit doar varfurile picioarelor la mers. Pe masura ce se apropia de tejghea, voalul de tacere il insotea, mesenii si servitorii preferand sa se retraga din calea titanului. Mici zvacnituri ale degetelor inmanusate tradau o neliniste ce nu-si avea locul aici, in mare masura cauzata de faptul ca se astepta sa fie recunoscut sau chiar atacat de unii dusmani deghizati cu multa migala ca bastinasi. Marginile placilor armurii erau tesite, si acoperite cu piele neagra intoarsa, un iz de troll adaugat la ansamblul de parfumuri ce-l insotea prin calatoriile pe acest plan.


Intr'un final, se opri in fata tejghelei, zambetul angelic intiparit pe fata de marmura acum nimic mai mult decat un detaliu adaugat la prezenta ce domina Carnea prin simpla existenta. Privita din lateral, silueta era ciudata, capul mai degraba nepotrivit de mic in comparatie cu restul corpului, dar o examinare mai atenta dezvaluia adevarata cauza, masivitatea vadita a unui corp protejat de o armura pe masura. Pieptul era proeminent, poate ca adapostea si altceva in afara de pectoralii fiintei, si laolalta cu placile de pe spate alcatuiau un design ciudat, aproape ca un torace de viespe. Analogia devenea si mai potrivita cand privirea aluneca spre abdomen si spate, supla legatura intre torace si bazin - segmentata la randul ei de catre placile ce acopereau in mod fidel fiecare grupa a muschilor abdominali. Intre placile armurii erau vizibile zalele si curelele de piele ce tineau armura strans lipita de corpul musculos, iar niste ciudate tije de metal jucau imperceptibil intre diferite segmente ale cuirasei, probabil parti din mecanismele ce faceau carcasa atat de eficienta in miscare. Muschii gatului se contractara, fapt nevazut din cauza aparatorilor solide ce negau drepturile vreunei arme de a intalni vreodata acea zona, dar efectele nu intarziara sa apara, barbia era cel mai bun indicator al miscarii ce deranja din nou imobilitatea ansamblului, caci devenea clar pentru cei din jur ca venise aici pentru ceva, iar miscarea aceasta nu facea decat sa probeze simplele aranjamente spatiale, in incercarea de a localiza Mesagerul. Inainte ca miscarea sa se termine, ceva il izbi brusc, un miros foarte cunoscut, aproape un drog ce ii zgandarea esenta. Inchise ochii, si isi invoca Bestia, gandind silabele rituale ce ii conditionau mintea sa raspunda prin dezlantuirea acelei laturi de multe ori ascunse. Incetisor, sunetul incepu sa capete substanta, reverberandu-se in lemnul tejghelei si podelei care la randul lor transmisera vibratiile peretilor.. maraitul incepu sa se faca auzit imprejurul lui, ridicand parul pe ceafa oamenilor si declansand alte reactii in diferitele rase prezente. Un apel salbatic, un sunet ce se adresa direct instinctului si care scotea la iveala aspecte demult uitate de rasele ce se pretindeau civilizate, Bestia primordiala ce exista in orice Carne ce nu trecuse bariera mortii, ansamblul de instincte care fagaduiau supravietuirea cand intelectul dadea inapoi si se chircea neputincios. Respiratiile din jur deveneau audibile, la fel ca fosneala Carnii ce incepea sa se indeparteze de maraiala ce o afecta la cel mai profund nivel. Tensiunea atinse paroxismul inainte de a fi curmata brusc de urletul prelung al unui lup, o confirmare a chemarii creaturii ce fascina multimea, urlet ce se termina intr-un galgait ciudat, de parca lupul s-ar fi innecat cu ceva, si rasuna din nou, un pic mai slab, transformandu-se treptat intr-un sir de latraturi rapide ce confirmau parerea ca lupul alerga spre acest loc. Maraitul continua, iar ceata noptii se prelungi din nou prin usa deschisa, urmand trupul lupului precum o mantie ce-l mangaia usor, ochii rosii, injectati, avand aceeasi culoare cu rana de la gat de care o bucata de sfoara inca atarna neputincioasa. Ajuns in mijlocul incaperii, lupul isi pleca urechile si incepul sa scheaune incet, apropiindu-se de Ael cu capul plecat si lingandu-si botul.. un semn clar de supunere. Degetele inmanusate se ridicare usor laolalta cu mana si bratul, aratatorul fiind atintit catre lupul gri ce isi ridica ochii, apoi botul spre el, limba roz incepand sa alunece peste pielea rece a Nemortului. Zambetul nu mai exista demult.. in schimb expresia fetei dovedea intentii mai presus de intelegerea Carnii, caci acum stapanul lupului era asteptat, Mesagerul tanar, plin de potential.