Personaje

[Jinx]

1,2, 10...testing

[Dominus]

[Endril Silverleaf


Nimeni nu stie prea multe despre enigmaticul Endril inafara faptului ca a scris o carte despre plante si ca mai este zarit ici-colo, in diferite regiuni ale Farawayului, dar povestea lui o cunosc putini. Ei bine, eu am sa ridic o parte din ceata ce acopera acest nume spunandu-va cate ceva din istoria elfului.
Chiar daca iubeste mult viata si tot ce este legat de ea, Endril uraste trolli, e o poveste ce are legatura cu copilaria... cand avea 10 ani satul in care traia a fost atacat de o hoarda de trolli nomazi. Intregul sat a fost macelarit cu exceptia copiilor, care au fost vaduti ca sclavi. El a ajuns sluga intr-o arena din taramurile nordice. Cand a mai inaintat in varsta a fost pus sa lupte ca gladiator in arena. Salvarea lui a venit intr-o zi cand arhmagul Urdo Mystico trecand pe langa cusca in care era prizonier Endril, i se facu mila de acesta si il elibera, facandu-l ucenicul sau. Endril a invatat multe citind cartile prafuite din biblioteca vrajitorului; era o fire retrasa (ca si acum) si tot timpul trist insa in casa lui Urdo, el s-a indragostit de fiica acestuia, Ennya, singura fiinta care ii putea aduce zambetul pe buze. Prietenia lor a durat cativa ani, pana cand Urdo a aflat de relatia lor. Batranul mag nu era rau de inima insa tinea prea mult la fiica lui si ca pedeapsa Endril a fost alungat. Singur si fara prieteni, ramas doar cu puterile si cunostintele capatate in ucenicie, s-a indreptat spre padurea acum intunecata ca si sufletul sau. S-a stabilit intr-o salcie batrana de sute de ani aflata la marginea unei mlastini din Estul Sanctuarului, unde locuieste si acum; insa rar il vei gasi acolo, deoarece el umbla pe intreg taramul cautand plante rare. Un loc unde mai poate fi gasit ocazional este resedinta Ordinului Althas din Altara, cu care mai colaboreaza din cand in cand. Trece destul de rar pe la taverne datorita sensibilitatii lui la bauturile tari. Calatoreste fara armura, doar in haine simple ascunse de o mantie neagra; umbla prin padurile intunecate chiar si noaptea folosindu-si puterile de a vedea foarte bine si de a se face nevazut in intuneric, aparandu-se doar cu un cutit si nelipsitul sau arc. Niciodata un inamic nu s-a putut apropia la mai putin de 20 de picioare de el, agilitatea si-a spus cuvantul iar arcul si-a facut rapid si sigur datoria. Viata in mijlocul naturii l-a schimbat oarecum: fata ii este brazdata de tatuaje magice ce il ajuta sa comunice cu natura, se roaga la Nar'yd - zeita padurii, canta minunat la fluier si mai tot timpul este pe drum in cautarea a noi plante pe care sa le descrie in cartea pentru care este cunoscut: Compendiul Plantelor din Tinutul Faraway.
Au trecut ani multi insa nu a trecut zi in care Endril sa nu se fi gandit la iubirea lui, Ennya. Nu mai stie nimic de batranul Urdo, daca o fi murit sau nu, insa nu are curajul sa se apropie de locuinta acestuia pentru ca respectul fata de el inca nu a pierit.
Mereu ratacind, Endril spera ca odata, in calatoriile lui sa o intalneasca pe Ennya, fata pentru care, la fiecare asfintit, izvorasc cantece de dor din fluierul sau.

[SpiderJerusalem]

Cateodata nici ea nu stie cum o cheama. In caz ca nu-si aminteste in acest moment, va spun eu: Nuala. Prin nastere e o faerie. Fratele ei e ambasador al reginei Titania, el insusi un personaj demn de interes. Cat despre cum arata, ce sa va spun - inainte de exil era una dintre cele mai incantatoare si dorite prezente de la Curte. Cand a revenit in mijlocul poporului ei, si-a asumat adevarata infatisare, un chip sters si un trup firav, aproape androgin. Dar schimbarea era mult mai adanca. Isi pierduse vesela indiferenta, proprie neamului ei, usurinta cu care primea totul, fara ca nimic s-o uimeasca sau macar s-o atinga. Asa ca s-a exilat a doua oara, fugind de durerea nepotrivirii si a pierderii unui prieten foarte drag. In timpul primului ei exil a vazut, a auzit si a inteles foarte multe: poate mai multe decat ii este dat unei fiinte muritoare sa indure. Cadoul de despartire dat de cel ce i-a fost stapan si prieten timp de trei ani a constat intr-un cristal, un vis si provocarea ascunsa de a-l descifra pe acesta din urma. Prietenii dobanditi in acesti trei ani i-au promis ajutorul lor nemijlocit. La prima vedere, nu e mare lucru, ce mare ajutor ti-ar putea da un corb si un bibliotecar? Cat despre Corinthian, aici lucrurile se schimba putin, despre el se zvoneste ca ar fi scos odata ochii unui zeu si i-ar fi mancat; dar la urma urmelor asta face parte din meseria lui, asa ca iar nu-i mare lucru. E totusi un tip de treaba. Cateodata.
Dar am divagat. Nuala nu stie sa faca nimic in mod deosebit (asta daca nu punem la socoteala arta conversatiei si complicata lista a bunelor maniere si a convenientelor sociale deprinsa la curtea Titaniei; plus vreo cateva magii minore, dar pe astea le stie orice faerie). Se pricepe insa la spalatul geamurilor si cunoaste mai multe lucruri decat v-ati putea inchipui. Nici nu ma mira, dat fiind ca are prieteni atat de stranii.

[Jinx]

Ambele suna bine. Al lui Dominus mai adecvat decit prima oara, iar SpiderJerusalem...ce pot sa zic...Ma intreb cine se ascunde in spatele nick-ului...Desi are mici greseli (din nou, noi suntem inca de vina ca nu am explicat, dar de exemplu Freepelago este sub un regim democratic, nu regat) personajul promite. Si autorul. Scriitura are savoare si originalitate. Dupa ce va aparea si cel de-al treilea o vom ruga pe Spectra sa se indure sa ii cadoriseasca pe "pionieri" cu promisele obiecte magice.

[Opposite]

Motto:
"L'enfer c'est les autres."



Istoria propriu-zisa a dark-elfilor incepe odata cu Ziua Intunecata, ziua marii invazii umane, cand cele patru triburi de elfi (pe atunci), Korda, Baa'zu, Creeth si Tann'ri, din preajma orasului de acum Altair, s-au hotarat sa se retraga spre cele patru zari, cu putina lupta, din fata hoardelor coplesitoare de oameni. Astfel Korda indreptandu-se peste mare, spre fortificata insula muntoasa de dincolo de marea interioara, Baa'zu spre varfurile din sud de tara elfilor, Creeth spre gerosul nord, la Norsloapes si, in final, haoticii Tann'ri catre inospitalierul tinut al trolilor, de unde nu se stie nimic de ei...inca. Retragerea, prevestita de Marele Profet inca inainte de ridicarea la constiinta a Ogrilor si Trollilor, a fost descrisa in amanunt de Sorray Baa'zu, tatal lui N'Yad Baa'zu cunoscut mai bine ca Opposite, Daken (Al doilea) Aycharaych al tuturor dark_elfilor si Prim Privitor Privilegiat, in tripticul (caci prezinta numai trei triburi de dark_elves: Korda, Creeth si Baa'zu, ultimul, Tann'ri fiind dat disparut) "Diel Ziat Elf" (Marsul Elfilor Intunecati). In timpul acestei retrageri s-a nascut N'Yad din trupul decapitat - de o aripa de hesperida ce-si gasea zborul in preajma starvurilor celor mai nefericiti calatori rapusi de asprimea drumului - al mamei sale ce a trebuit despicata apoi cu lamele dind la iveala un copil cenusiu ce, privind lumea cu ochii larg deschisi, tinea dintii si buzele inclestate a furie, lasand in urma sa un corp putrezind rapid si din a carui forma frumoasa, elfica, nu mai ramasese decat o pata maronie, stearpa pe masa de iarba dimprejur. Nefericitii, ucisi mai tarziu de tanarul N'Yad (a carui slabiciune fata de nasterea sa pare sa fi adus multe necazuri celor ce o pomeneau), sub a caror ochi, impinsi afara din orbite de carlige ce le scormoneau creierul, s-a produs blestemul l-au numit atunci N'Yad, adica Carne Rea.

Asa cum capusa poate sta agatata strans cu clestii de viata asteptand un animal nestiutor sa-i treaca prin apropiere spre a-i smulge picatura necesara unei noi asteptari, chiar daca aceasta ar dura ani intregi, la fel si copilul Baa'zu reusise sa traiasca din te miri ce si mai nimic, delectandu-se cu ierburile putrezite, pe jumatate macerate din burtile animalelor ucise de el la varsta la care altii inhalau nisip crezand ca-i Praf de Stele. Noptile ii erau mama si tata pe lungul drum spre o casa utopica:muntele. Zilele erau menite studiului predat cu constiinciozitate de tatal sau. Somn? La crepuscul si dimineata. Astfel a invatat Litaniile (El), Tatuajele (Ah), Vrajile, Concentrarea, Echilibrul (wa), Scrierile, Legendele, Zeii (dintre care cel mai mult l-a atras Sirauk si Solo'Yad, de al caror cult e, din cate se pare, partial responsabil) si tot ceea ce un copil dark_elf era menit sa-nvete pentru a reusi sa-si urmeze Calea.

Ceea ce e ciudat in istoria noastra e faptul ca luminarea divina (ochii albastri, transparenti, in care tremurau cateodata picaturi precum pe fata statuilor zeitatilor bune) din interiorul tatalui sau, luminare ce atingea totul inseninand si alinand, parea a se stinge abia palpaind in fata ochilor fiului si ca tatal nu realiza ca asa ceva se intampla cu adevarat, orbit fiind la prezenta morbida a fiului cu atat mai putin atingandu-l cat de putin cu lumina-i.

Toate aceste lectii din timpul zilei erau luate numai la umbra protectoare si la racoarea gropilor ce-l ascundeau de arsita soarelui (Rwed'Yad), arsita ce lasa intotdeauna cativa dark_elves prajiti departe de marele lor tel: muntele.

Intr-una din noptile ce le insotea drumul, un elf razboinic fusese gasit rapus intr-o dumbrava de o sageata ce i se infipse in unul dintre ochi,marcand probabil locul unei alte razbunari a goblinilor cu care toti elfii aveau probleme. O desaga comuna se gasea goala langa bravul luptator, inca o dovada a miseliei piticilor ce putusera lua cu lasitate o viata doar pentru posesiuni materiale. Elful fu ingropat la radacina unui copac cu toate onorurile aduse unui Aparator si fu plans cum i se cuvenea. Cele cateva carti (ce aparent contineau pergamente si documente istorice importante pentru "nou venitii" oameni) ajunsera, nu se stie cum, in mana tanarului N'Yad care, indrumat de un concept citit acolo:"Cunoscand trecutul vei putea controla viitorul", se hotara sa studieze cultura, istoria si literatura umana de care se arata curand fascinat. Atunci se pare ca si-a ales si numele, observand ca diferenta dintre oamenii-umani si oamenii-animale (maimute) era facuta, asa ziceau AntroPologhi, de un police, un deget opozabil, opus, care putea forma forma blazonului Baa'zu: pumnul. De atunci i se spuse Opposite.

Drumul ii fu greu dar la capatul sau, cand ochii inlacrimati ai celor ajunsi - cam o treime dintre cei ce plecasera impinsi de profetie si de umanii tot mai infricosatori catre un ideal promis - privira in jos spre bezna tacuta a abisului pesterii, stiu ca doar el va conduce acest popor si ca numele lui Sirauk si al lui Solo'Yad vor straluci intru glorie.


Fie ca hesperidele sa triumfe!

Hajime!

[Harald Hårfager]

Didrik Arildsson

Era cald. Era prea cald pentru gustul lui. Mult prea cald. Mantia din blana de lup si-o impaturise de mult in spatele sau, prinsa de saua ghintuita a calului. Broboane de sudoare aparusera pe fruntea sa lata, cu atat mai vizibile datorita tenului sau alb, aproape cadaveric. Era interesant ca desi isi petrecea majoritatea timpului pe drumuri, sub soare, vant si ploi, piela sa nu capatase acel bronz specific aventurierilor, ci se pastrase la fel de alba ca in ziua cand se nascuse. Ochii mari, de un gri batand in argintiu, a caror licarire ii facea sa para metalici, erau acum pe jumatate inchisi, pentru a se apara pe cat se putea de lumina puternica a soarelui de amiaza. Parul, de culoarea pufului puilor de gaina, era tuns foarte scurt, o alegere practica pentru un om ce isi petrecea viata in hanuri insalubre si printre personaje pentru care igiena constituia un fel de ritual magic. Isi umezi buzele din nou cu putina apa de acum clocita, dintr-o plosca pe care o baga la loc intr-unul din desagii seii.
Purta o tunica de culoare visinie, pe sub o armura neagra din piele ghintuita, care ii acoperea torsul si umerii. Cizme inalte pana peste genunchi, tot de culoare negra si niste pantaloni cenusii ii acopereau picioarele. Manusile si cingatoarea ii completau vestimentatia. De acea cingatoare, in stanga, atarana o teaca incrustata cu pietre pretioase, mai ales rubine si smaragde, in care se afla o spada scurta si destul de lata. La celalalt sold se afla un baltag lung de cel putin doi coti. Armamentul ii mai era compus si dintr-un pumnal prins la spate. Inalt de vreo sapte picioare (2,15 m – n.a.) si cantarind peste 250 de pfunzi (105 kg – n.a.), era foarte inalt chiar si pentru un nordic. Nascut in muntii din Northam, parasise locurile copilariei la 16 ani, in urma unui conflict cu fratele sau mai mare, Gautur. Acum, Gautur era rege iar el un mercenar in slujba unor negustori sau vrajitori care considerau ca drumurile nu sunt indeajuns de sigure pentru ei. Pe de alta parte, invatase sa nu puna niciodata intrebari clientilor sai. Cand esti platit atat cat ceri, nu mai e loc de intrebari. Iar cine platea sumele pe care el le cerea de obicei, acela cu siguranta ca nu ar fi fost incantat sa i se puna intrebari.
Nu avea casa. Cunostea pe majoritatea hangiilor din Imperium si la multi dintre ei avea mai mult decat patul asigurat. Bogatiile adunate in peste patru ani de cutreierat lumea in slujba unui sau altui patron se gaseau in beciul casei unui prieten din Carmir, dar majoritatea fusesera deja transformate in aur. Nu gasise niciodata ca ar fi fost nevoie sa aiba o casa. Intr-o zi, poate ca se va intoarce in muntii inzapeziti unde vazuse pentru intaia oara lumina soarelui, acel soare bland si care rar se arata dintre norii cenusii… Ii era dor de munti si de mare, de zapada si paduri, de licoarea de brad care aluneca atat de placut pe gatlej… Dar nu venise inca timpul sa se reintoarca acolo.
Mangaie calul mare si negru pe grumaz si il imboldi cu calcaiele. Pana seara, trebuia sa ajunga in oras. Avea o reputatie de mentinut, iar acel vrajitor cu ochi violeti spusese ca trebuia sa il intalneasca urgent. Si Didrik Arildsson nu avea de gand sa isi dezamageasca clientii.

[KDP]

Pe patul ingust din camera, Kradephor statea intins, cu ochii atintiti in tavan. Avea in inaltime putin peste un metru, cum statea culcat. Imbracat cu o vesta de piele brun-inchisa, tabacita, deosebit de dura, care era ornamentata cu motive simple. Palme groase ce se continuau niste umeri destul de lati, eclipsati insa de capul deosebit de mare, patratos. Se uita in gol, dand la iveala niste ochi galbeni, ca de broasca, lipsiti de expresie. Urechile mari, ascutite, si un nas carn, cioplit parca din lemn, toate dandu-i un aspect hain si pocit. Mana dreapta ii aluneca usor pe gatlejul sticlei, savurand cu palma gustul tariei. Trecuse multa vreme de cand nu-si mai odihnise oasele intre patru pereti. Era obisnuit cu adapostul padurilor, cu campiile, inconjurat de corturile si cocioabele pe care le indragea. Dar aceasta era o senzatie aparte, pe care o simtise prima oara in Altaria. Comparat cu grandioasele cladiri de acolo, hanul acesta era un grajd; insa sentimentul era acelasi, inconfundabil. Mirosul puternic de lemn si agitatia de mai devreme, draperiile scurte ce domoleau lumina puternica a amiezii, toate erau intocmai amintirii lui despre maretele orase si muntii din lemn si piatra in care locuiau oamenii.
Era de-abia trecut de primavara vietii dar privind acum inapoi, la condamnarea ce fusese rostisa, se simti garbovit de ani. Fara sa-si poata explica de ce, simti nevoia unui necrolog. Cine era? Un luptator, un tradator, un… goblin? Niciuna. Manuitul sulitei era ca o religie pentru el. Cand isi inclesta degetele pe manerul de lemn simtea fierbanteala otelului curgandu-I prin trup, simtea cum se imbata cu furia luptei. Dar nu era un luptator. Nu avea o cauza la care sa se-nchine si nici nu-si cauta una. Isi ucisese tatal, in schimb, si isi castigase numele de tradator. Asa era privit, ca un tradator, dar nu-si recunostea nici acest chip in oglinda; nu uneltise noaptea, nu-si cladise comploturi in umbra. Si nici nu regreta moartea batranului. Vanturile se schimbasera, iar el folosise asta pentru a-si croi drum printre cei puternici, pentru a evada din inchisoarea numelui ce avea sa-l duca la pieire. Pumnalul cu care-I strapunse inima tatalui in somn fusese dulce; o moarte in somn, printre vise. Facuse ce trebuia.
Raspunsul ultimei intrebari ducea lipsa de adevarul necontenit al faptelor. Stiuse dintotdeauna ca nu isi avea locul in hoarda. Ii lipsea… salbaticia. Nu se indoia, insa se cutremura la gandul ca acum, plecat dintre ai lui, nu era atat liber cat era singur. Deodata insa, gandul ii zbura din nou la Altaria, la acel gigant cuib de oameni. Il vazuse doar odata in viata, parea alta viata, pe cand era un copilandru si zburda pe campuri. Era in drum spre Gares ca sclav, urmand sa fie vandut. Doar un copilandru. Il uimise splendoarea si grandetea cladirilor, a oamenilor, holbandu-se la ei printre gratiile groase ale custilor. Pana si gustul calusului din gura il tinea minte, o amestecatura intre lemn si piele, fin si murdar. Si deodata garboveala disparu, facand loc unei dulce alinari, unui sentiment de siguranta a ceea ce era, totodata, familiar si necunoscut. Wordaskynul… se ridica, clatinandu-se usor, si-si aseza sticla pe singura mobila din camera, o masuta mica, rotunda. Credea ca ii amortise, dar mana il injughie din nou. Trebuia sa vorbeasca din nou cu wordaskynul… Cameron.

[Raiden007]

Cand se trezi, elful mai mult simti decat vazu o creatura care statea langa focul de tabara .
Creatura era asemeni unui om, un cavaler al mortii, era imbracat intr-o armura neagra, peste care avea o pelerina tot neagra, cu un semn ciudat, care semana cu o sabie deasupra unui mar , pe mana purta un inel ciudat, care parea de aur dar stralucea intr-un mod deosebit, parul ii era negru, lung si ii flutura in vant.
La mica distanta de el statea un cal negru, foarte frumos dar in acelasi timp intunecat. Elful remarca lipsa unei sei sau a unui ham de pe cal, singurul lucru care il scotea in evidenta era un petic de coama alba in jurul gatului ...
Elful se ridica repede in picioare, scoase un tipat scurt ca sa-i scoale si pe ceilalti si intr-o clipita puse pumnalul la gatul creaturii :
- Cine esti si ce doresti ?
- Ma numesc Krashyd si nu am ganduri rele
- Greu de crezut, dupa ce esti si cum arati
- Pot sa te asigur de intentiile mele bune ....
In timp ce elful vorbea cu creatura, cei trei camarazi ai lui, un dwarf si doi oameni se sculara repede, alertati de tipatul scurt dar strident al elfului si se apropiau cu teama de foc .
- De fapt te caut pe tine Eorlond, fiu al Rothin
Am inteles ca ai de dus un mesaj in Fathil si am decis sa te previn ....
- De ce as avea incredere in tine. nekrataalule ?
- Intai ascultati-ma si dupa accea judecati-ma :


- Ma numesc Krashyd si sunt un nekrataal.
Inainte ma numeam Faygor,si traiam linistit in satul meu din munti .. Apoi au venit blestematii de orci, cu goblini si cu lupii lor,si cat timp barbatii satului erau plecati, au macelarit totul, au distrus satul, au omorat copii ...

Dupa o tacere prelunga, creatua continua:

- Apoi,cand am venit acasa, am vazut ce se intampla, am alergat repede ca sa ne salvam sotiile si copii, dar blestematii de goblini ne-au intins o capcana, ne-au inconjurat pe toti si ne-au rapus, unul cate unul , dar nu inainte sa omoram si noi cativa dintre ei ... din pacate a fost o lupta pierduta ..
Apoi, dupa ceva timp, prin acele locuri au trecut stapanii intunericuluim in frunte cu Xandrul, lich-ul.
La auzul numelui Xandrul, elful si camarazii sai s-au retras un pas in spate, profund marcati..
- Pe ruinele satului nostru, ce mai ramasese din el,si-au facut tabara si s-au instalat acolo.Apoi au inceput sa isi faca magia neagra, chemand mortii sub forma de vii, ca sheleti. Norocul, sau ghinionul, cum vreti voi, este ca trupul meu neinsufletit a fost readus la viata, poate tocmai de asta vraja nu a avut efectul scontat. Dupa cum se stie, cu cat un mag este mai tanar si neexperimentat,cu atat sunt mai mari sansele ca vraja sa nu mearga cum trebuie ... Ei bine, eu am fost reinviat ca un nekrataal, adica ceea ce sunt acuma .
Am fost initiat in arta neagra a magiei, cat mi-a permis inteligenta si vointa. Apoi, la un moment dat, lordul meu a dorit sa plecam din acele locuri. Pe drum, am profitat de ocazie ca sa raman cu el intre patru ochi, ca sa imi dau seama ca, desi o sa fiu in puterea lui toata viata mea, nu vrea sa-mi dea drumul. Asa ca a trebuit sa-l omor, cu parere de rau, caci desi sunt o creatura a intunericului, mi-am pastrat notiunea de bine sau rau.
Lordul meu are ca scop sa te omoara, sa nu duci mesajul tau la cine trebuie, dar eu am calarit cat am putut de repede ca sa ma asigur ca ajung inaintea lor .....

[.....]

La sfatul creaturii, cei cinci plecara repede din acele locuri sper Fathill, dar ceilalti patru inca nu aveau incredere in nekrataal.
Apoi, intr-o noapte, toate suspiciunile lor se risipira cand au fost atacati de niste trolli care cautau mancare .. Krashid isi dovedi maiestria in lupta, luptand de la egal la egal cu trolli avand alaturi pe noii sai prieteni, invingandu-i foarte repde pe dusmani. Apoi elful ii spuse ca era foarte mandru de el si ca ii ajutase desi putea sa nu o faca, si Krashyd se oferi sa-si foloseasca vrajile sa-l vindece pe elf unde in locul in care fusese ranit . Incepu sa rosteasca o incantatie, ceva auriu il cuprinse pe elf, si acesta cazu fulgerator la pamant, impietrit. Cat timp Krashyd ii asigura ca ii face bine , lua o sabie de pe jos si rapid, inainte sa-si dea seama ceilalti ii taie capul dwarfului si il rani grav pe unul din oameni. Abia atunci celalalt om realiza ca el este prea obosit din cauza luptei cu trolli si surprinzator, nekrataalul nu parea obosit deloc. Krashyd il invinse repede pe om, pe cel ranit il lasa sa zaca in agonie, intr-o balta de sange si cu un gest scurt taie capul elfulu .
Apoi cauta ceva in buzunarele elfului, gasi ceea ce cauta si mormai :
- Si acuma, cum ajung eu repede in Fathill pana nu pleaca ?

[Raiden007]

aici e poza dupa care m-am inspirat cand am scris ce e mai sus ....

[Strider]

Duncan O’Connor – calator
Noptile si zilele insemnau unul si acelasi lucru cu o saptamana inainte. Ziua, ca sa sa fereasca de viscol, mergea prin padure, unde copacii inalti nu lasau lumina soarelui sa treaca, iar buruienile mureau asa cum se nasteau. Noptile, cand viscolul inceta, else
simtea la fel. Aparat de viscol, dar in intuneric. Acum insa patrunsese intr-un taram cumplit. Cat cuprindeai cu ochii nu se vedeau decat copaci razleti, arbusti si buruienile care erau stapane. Viscolul ierta buruienile, dar ingheta copacii. Animale nu existau, si se parea ca fructele nu mai cadeau de mult pe acel pamant.
Observase mai de dimineata un deal, in departare, si-si propusese sa ajunga la el. Nu stia daca va gasi o alta padure, sau daca urma tot tundra. Era doar constient de faptul ca trebuie sa se miste in permanenta. In timpul dupa amiezii, mergand spre deal gasi o micadenivelare in acea campie nesfarsita. O movila, care avea o scobitura in sens invers celuia din care batea vantul. De aici pana la deal nu mai era mult, dar isi spuse ca ar trebui sa manance.
Nu stii ce te asteapta dupa deal...grai el in soapta, parca pentru un tovaras de drum invizibil.
Inainte de a se cuibari in acea formatiune ciudata, scoase sabia si o puse pe o gramajoara de muschi ce captuseau un bolovan. Urma pusca cu luneta. Pe aceasta o impacheta strans in sacul de dormit si o puse langa sabie. Din rucsac scoase micul primus.Si il aprinse. Caldura incepu sa se raspandeasca rapid in spatiul mic si izolat, facand gheata sa se scurga de pe pietre.
Dupa ce scapa de fiorii viscolului, se apuca sa scoata ultimele pachete de mancare uscata. Apuca niste zapada de pe movila si o tranti in gamela care era deja asezata pe primus. Apoi, scoase carnea si niste legume si le aseza grijuliu in apa din gamela. Apoi impacheta totul meticulos si se aseza pe manta, cu capul sprijinit de peretii locuintei sale temporare.
Stia ca daca nu gasea nici o asezare va fi mort in curand. Generatorul atomic al primusului mai putea functiona o suta de ani. Sabia nu consuma nimic si gloante mai avea pentru mult timp Lanterna si celelalte dispozitive aveau destula energie cat sa alimentezi un mic oras pentru un an. El insa ramasese fara mancare. Restul grupului era probabil la mii, daca nu zeci de mii de mile departare. Nu putea nici macar sa spere ca se va mai putea refugia undeva pe drum. Nu erau animale cu care sa se hraneasca sau in cadavrele carora sa gaseasca refugiu impotriva frigului.
Mancarea era incalzita. Se apuca sa manance incet, cu inghitituri mici incercand parca sa stoarca fiecare calorie si proteina. Mancarea era buna…
Ganduri fugare incepura sa-i alunence prin minte...Zeci de oameni pregatisera plecarea lor...Vehiculele, armele, dispozitivele, mancarea, hartile...Iar eu, Duncan O'Connor mor, in timpul explorarii celei de-a doua zone,… isi spuse lasand sa-I scape un suspin.
Nu se prea gandise la esec, si cu atat mai putin la moarte. Desi motivul calatoriei lor fusese un dezastru social, toti erau entuziasmati la plecare... Trecusera prin cateva pericole mari si trasesera multe spaime, insa frenezia calatoriei nu pierise. Ba chiar din contra.... Cu fiecare obstacol ei deveneau mai hotarati si indarjiti. Dar acum era separat de ceilalti. Si nici nu stia daca ii va mai intalni vreodata...
Terminand de mancat, isi stranse lucrurile si se puse pe mers. ...Se lasase noaptea de cateva ore bune, cand ajunse in varful dealului. Nu stia daca sa se bucure sau daca sa se deznadajduiasca…Versantul opus al dealului cobora putin, apoi se afunda intr-o padure deasa. Vizibilitatea nu era prea buna, dar copacii pareau sa se intinda pe o distanta considerabila. Se afunda in padure, tremurand. Hainele il protejasera, dar umezeala era prea mare... Umezeala? Unde e apa... sunt si asezari... incepu sa se miste mai rapid prin padure. Crengile il plezneau peste fata, buturugile si bolovanii ii raneau genunghii...dar el continua sa alerge. Dupa multe ore de mers prin noapte, se afla tot in padure... frigul ii intrase cu totul in oase. Membrele il dureau si zgarieturile de pe fata ii sangerau. Se misca din ce in ce mai greu. Se impiedica si cazu. Pentru o secunda descoperi placerea in a sta intins. Stia insa ca frigul e tovaras cu somnul, care la randul sau e frate bun cu moartea. Se ridica si incepu sa mearga din nou. Dupa nici zece pasi, se prabusi din nou. De data aceasta insa ramase intins...

...O adiere calduta ii mangaie fata. Incerca sa deschida ochii care-l intepau ingrozitor... vazu ceva ce semana cu un semineu primitiv in care insa nu ardeau lemne. O flacara constanta de un verde albastrui iesea de la capatul unui soi de conducta de lemn.
Se afla intr-o camera mica, boltita cu pereti construiti din ramuri si radacini groase, cu spatii acoperite de pamant si ierburi. Camera avea o singura fereastra mica cu rame construite intr-o maniera asemanatoare peretilor, si cu geamuri dintr-o sticla difuza pictata cu motive florale in negru si galben.
Toate obiectele din aceasta camera pareau sa fie facute din materiale vegetale. Chiar si patul, semana cu un hamac larg, alcatuit din impletituri groase de un deget. Patura cu care era invelit se dovedi a fi o tesatura verde foarte subtire si uleioasa care parea insa a fi foarte comoda si calduroasa.
Uitandu-se in continuare prin camera observa ca fusese dezbracat iar armura si hainele fusesera aranjate intr-un colt al incaperii. Nu-si vedea insa armele si dispozitivele.
Incepu sa se examineze si constata cu surprindere ca purta un soi de pijama tesuta din acelasi material ca patura. Pe sub aceasta pijama gasi vreo 4 sau 5 bandaje vegetale. Le ridica unul cate unul observand ca nu se lipisera de rani. Se astepta sa gaseasca cicatrici sangerande a cursei disperate de care cu greu incepea sa-si aduca aminte. Nu putut insa sa vada decat niste palide urme ale unor rani frumos vindecate.
Tocmai cand se pregatea sa se ridice din pat usa aflata in stanga sa, se deschise cu un fashait usor si in prag aparu un barbat inalt. Duncan sovai, apoi muschii I se incordara, ca un moment mai tarziu sa zambeasca stingher, citind in ochii celui care parea a fi gazada sa ca nu are de ce sa se teama.
Barbatul intra, inchizand usa dupa el. Se indrepta spre semineu, de unde trase de un mic capat de franghie, lucru care facu flacara din camin sa se mareasca considerabil. Apoi trase doua perdele mici in fata ferestrei si se aseza pe un scau cu trei picioare, alaturi de hainele lui Duncan.
In tot acest timp, Duncan il observase cu atentie. Era om, fara indoiala dar avea cateva particularitati interesante. Era inalt de vreo 7 picioare si totusi slab. Nu parea a avea oase grele si nici avea miscarile unui om masiv. Mainile si picioarele I se miscau lin iar talpile lasau urme abia vizible pe covorul de muschi. Avea o fata lunga, frumoasa cu trasaturi clare dar foarte frumos trasate. Oasele fetei erau discret rotunjite si acoperite de o piele foarte deshisa la culoare si cu o vaga nuanta verzuie. Parul negru era lung pana la ceafa sin taiat precis, incadrand perfect fata. Urechile erau normale, dar spre capatul superior se lungea si se ingustau. Hainele simple erau totodata elegante. Pantalonii dintr-o tesatura maro, groasa erau cusuti pe laturile cracului cu un soi de sfoara impletita din sute de fire mai mici. Gazda sa mai purta ceva ce semana cu o camasa caramizie legata cu acelasi tip de sfoara in zona gulerului. Manecile erau scurte lasan sa se vada un antebrat cum Duncan nu mai vazuse. Recunostea fiecare musch, si totusi acestia semanau cu niste chingi alungite si bine stranse intre ele. Tocmai cand ii examina fata, discret pictata in jurul ochilor barbatul incepu sa vorbeasca.
Duncan nu reusi sa inteleaga primele cuvinte, dar apoi, ascultand cu atentie, descoperi cu stupefactie ca omul vorbea in limba lui. Descoperea niste arhaisme si licente in vorbire foarte ciudate. Totusi, cu exceptia acestora si a unei pronuntii melodioase, barbatul fara indoiala vorbea in limba natala a lui Duncan.
- Sunt Orwan Pineleaf… spuse acesta… si continua:
- Esti viu, dar norocos,…
Duncan incerca sa schitzese un gest de multumire, dar barbatul continua discursul ca si cum nu l-ar fi observat.
- Te cred un om cu onoare, si vei pleca, caci si tu si noi vom plati de tu vei mai ramane.
- Barzii sa nu auda de la tine despre noi si gura sa-ti fie ferecata pe vecie. Padurea e inchisa, iar noi, nu existam…
- Va sunt recunoscator… spuse Duncan
- Atunci vei manca, si vei pleca. Il intrerupse gazda.
- Nu intentionez sa va fac nici un rau; continua Duncan.
- Te vei indrepta spre apus ca semn al adevarului ce l-ai grait.
Ii voi trimite sa aiba gija de tine, si lucrurile tale iti vor fi inapoiate.
Zicand acestea barbatul se ridica si iesi prompt, dar fara pripa.
Duncan se ridica, constatand ca nu-l durea nici o zona in care se lovise. Gasi un lighena cu apa curata si rece intr-un colt, al camerei, langa fereastra. Se spala cu grija apoi incepu sa se imbrace.
Intai pantalonii, bluza si vesta, apoi armura din aliaj usor. Lasa mantaua pe scaun si trase perdelele. Observa dezamagit ca nu putea vedea din cauza sticlei difuze.
Se intoarse cand auzi usa deschizandu-se. In prag aparu barbatul de mai inainte, insotit de o femeie tanata. Barbatul aducea armele sale, impreuna cu toate celelalte dispozitive, iar femeia o tava de lemn cu niste mancare aburinda. Odata cu femeia intra in camera si un iz puternic dar placut, de salcam.
Moriba Gunnar, este numele egalei mele…spuse barbatul punandu-si mainile pe umerii femeii. Apoi iesi, inchizand usa dupa el.

[Strider]

...Femeia zambii cu mandrie dar fara a fi ostentativa. Lasa tava pe masa inalta de langa pat si se aseza pe jos, cu picioarele incrucisate.
In timp ce Duncan manca din cele trei feluri de mancare (care parea a fi in intregime vegetala) femeia cand examina mantaua lui Duncan asezata pe scaun cand il scruta pe acesta cu priviri curioase dar nederanjante. Terminand mancarea, acesta bau toata apa din carafa de lut adusa odata cu mancarea.
Se intinse in pat si incepu sa se uite la tanara. Dintr-un motiv ciudat nu simtea nevoia sa vorbeasca cu ea, iar ea parea a fi de acord cu ceea ce gandea el. Hainele erau asemanatoare cu cele ale barbatului. La fel de inalta la el, cu un corp mladios si frumos alcatuit, si o fatza frumoasa si ferma, femeia avea niste ochi de un albastru sublim, (aproape bolnavicios si ireal) si un par negru ca abanosul. Un desen cu motive vegetale si noduri se intindea elegant de la coltul ochiului stang spre tampla.
Terminand aceasta observatie, Duncan se ridica, si isi puse mantau peste umeri, isi puse chinga cu sabia in teaca pe spate, stranse toate obiectele in micul sau ruscac, si apuca pusca cu luneta in mana dreapta.
Indreptandu-se spre usa, se pomeni oprit de bratele tinerei, care izbira pieptul armurii cu un sunet sec. Mainile femeii se miscara cu gratie pe liniile elegante ale armurii gri-mat si se oprira deasupra emblemei incrustate in partea stanga a pieptului. Simbolurile sabiei inaripate si compasului pareau sa o fascineze… Rupandu-se parca dintr-o scurt visare, tanara deshise usa si spuse:
- Mergi, te vei intoarce.
Duncan pasi cu sovaiala in holul ingust si inalt de dupa usa. Femeia ii iesi in fata, iar el o urma cuminte pe niste scari spiralate care coborau la ceea ce parea a fi nivelul cel mai de jos al casei. Iesira intr-o poiana mare cu cateva zeci de oameni asemanatori Moribei si lui Orwan. Copii frumosi si imbracati de o eleganta vegetala se jucau prin poiana.
Din poiana un singur drum pornea prin padure. In capatul acelui drum un grup de vreo zece locuitori ai satului pareau sa-l astepte. Se indrepta spre ei urmat de fata.
In fruntea grupului, barbatul de mai devreme il astepta. Desi se chinuia sa nu para asa, era nelinistit si il privea pe Duncan cu o nervozitate mai mult tematoare decat rau intentionata.
Ajungand langa el Duncan il auzi spunand.
- Nu te vei intoarce. Tu nu ne vrei raul dar padurea nu este a lor. Zicand acestea ii indica drumul…
Duncan se uita dezorientat la ceilalti membrii ai grupului lor vaznad in ochii lor cuvintele lui Orwan.
Incepu sa se miste incet fara zor pe drumul care ducea afara din poiana. Nu apuca sa intre pe drum cand auzi in spatele sau o voce care-I patrunse pana in maduva oaselor…
-Se va intoarce…. Te vei intoarce…
Se uita in spate. Un barbat mult mai inalt aparuse langa restul grupului. Era imbracat asemanator celorlalti, dar pe partile descoperite ale corpului se puteau observa sute de desene aproape de culoarea pielii. Evident mai in varsta decat ceilalti, omul parea a fi conducatorul lor.
- Il vei lua cu tine ca sa te slujeasca, spuse omul indicandu-I calul pe care il ducea de capastru.
- Duncan se apropie si se uita la Orwan care statea in spatele noului venit. Orwan dadu din cap aprobato si un zambet ii strabatu buzele.
- Noi iti multumim… spuse conducatorul parca citindu-I gandurile…
- Dar… incerca Duncan
- Nu-I rost nici timp de vorba multa… spuse Orwan din spate.
Duncan zambi si puse mana pe umerii celor doi barbati. Stranse hotarat apoi le dadu drumul lasand multumirea sa-I scape din ochi.
Luase lectii de calatorie in copilarie si tinerete asa ca se urca cu usurinta pe cal. Descoperi legat de sa un sac cu o cantitate generoasa de mancare, si niste chingi care sustineau o teaca pentru sabie. Teaca parea insa prea ingusta si scurta pentru sabia sa.
- Incearca… spuse Orwan…
- Duncan scoase sabia si incerca sa o introduca in noua teaca. Fibrele groase, intretesute cu fire subtiri ale tecii se largira si alungira lasand sabia sa patrunda apoi se stransera perfect in jurul acesteia.
- Un tanar se desprinse brusc din grup si se apropie de calul lui Duncan. Ajuns acolo incerca cu toate fortele sale sa scoata sabia din teaca. Fibrele se stransera insa si mai tare iar sabia nu se misca nici inch.
- Dunca se uita consternat cum tanarul se departeaza cu fata spre el. Apoi se uita la sabie. Apuca manerul cu hotarate si trase tare. Spre surpriza lui, trase atat de tare incat era sa cada de pe cal, pentru ca de cum pusese mana pe sabie, fibrelete tecii se relaxasera.
- Tu esti stapanul, pe tine te asculta, spuse conducatorul.
- Acum mergi, continua el.
Parca manat de vointa colectiva a tuturor locuitorilor acelei asezari, Duncan mana calul spre iesirea din poiana. Se mai uita de doua ori in spate, pana ocoli o stanca si incepu sa coboare o panta destul de abrupta de unde satul nu mai era vizibil.
Nu mergea nici de cinci minute, cand auzi un zgomot ciudat de miscare rapida in spatele sau. Nu apuca sa se intoarca bine cand in spatele sau pe cal, sari Moriba. Mirosul de salcam ii invada simturile cand rasuflarea calda a femei se apropie de ceafa si o auzi spunand: Te vei intoarce…
Duncan nu apuca sa spuna nimic, ci doar mai surprinse odata acea privire albastra si curioasa si cateva suvite de par negru, pana cand fata cobora de pe cal si disparu nesimtita in padure, spre sat.
Duncan tremura dar nu de frig, ci din cauza unui sentiment pe care nu putea sa-l defineasca. Isi aranja mai bine pusca cu luneta pe spate, apoi mana calul in cotinuare pe aleea ce cobora prin padure.
Se va intoarce, stia ca se va intoarce…. Calatoria abia incepea.

[animalu]

Mintea ii zbura inapoi la crime, neavand abilitatea de a'i face pe muritori sa uite intruziunile in corpurile lor, cea mai mare parte din timp pur si simplu ataca din spate, lasand cat mai putine indicii posibil. Incepe sa se gandeasca la noptile Sabbatului, Convertirea lui in timpul Revoltei Anarhilor, ura si ignoranta cultivate admirabil de catre Domnul lui. Regreta acele nopti, si o mica parte din el inca regreta moartea acelei admirabile masini de ucis care a fost Domnul lui. Indiferent de scopuri, mijloacele folosite pentru a le atinge sunt singurele dovezi ale evolutiei unui individ, iar Domnul lui era aproape perfect din acest punct de vedere. Si, intr'adevar, existenta aceste masini de ucis era perfect justificata prin prisma 'vederii de ansamblu' la timpul respectiv. In fond, nu devenise Clanul cel Vechi o adunatura de senili sadici cu mania grandorii ? Revolta a fost un proces de curatire, dar nu toti Batranii erau decazuti. Inca existau invatatii, cei care mai degraba ar fi murit protejand colectiile lor de artefacte, suluri, sau locatii stravechi pe Domenii. Dar si ei au fost macelariti de catre tinerii entuziasti, erau in fond Batrani, deci inutilizabili. Ce greseala.. ce greseala crunta. O mana de Kolduni indeajuns de devotati spiritului Clanului au incercat sa salveze, daca mai era posibil, cate ceva din fata hoardelor de macelari pe care Anarhii i'au convertit pentru Legiunile lor. In aceste circumstante ( surade usor la invocarea amintirilor ), educatul boier Cassius Ael n'a fost greu de atras de catre esenta scolara, si infinit mai nobila a Koldunilor. In timp ce progresa in relatia cu ei, a luat decizia cruciala intr'o bataie de inima, figurativ vorbind, pregatind o ambuscada pentru Domnul sau si Fratii inlantuiti prin Sange. Ca inceput, imensa putere Koldunica i'a purificat sufletul de influenta mizerabila a Legaturii Sangelui, iar prin noua perspectiva, intreaga ineficienta si lipsa de eleganta a miscarii Anarhiste i s'a dezvaluit in intreaga masura si monstruozitate. Intr'o mica trecatoare din muntii Nordici, Domnul sau si cei patru Frati ramasi au fost prinsi, o capcana abila intinsa de fortele elementale controlate de Kolduni, pamantul in sine parand sa lupte. Si a fost bine, caci pentru prima oara a fost capabil sa intrevada scopul, acum independent de mijloace, iar perspectiva l'a inspaimantat. Liber de influentele Sangelui, a ales sa paraseasca noul format Sabbat, o atat de stupida incercare, cu niste mijloace atat de inadecvate de a influenta o balanta ale carei greutati erau pe deasupra necunoscute. Asa ca a invatat, atat cat mintea si Sangele au i'au dat voie, dar predominanta era setea de cunoastere despre Bestie, inamicul ascuns si aproape constient ce pandea in spatele ochilor negri ca taciunele. A invatat s'o elibereze periodic, in acest timp atrenandu'se in a'i directa intreaga putere intr'o directie aleasa constient mai degraba decat in mod arbitrar, in special concentrandu'se pe consumarea interna a energiei imense degajate de catre Bestie.
Atat cat Sangele i'a permis, a reusit, sub indrumarea Koldunilor. A petrecut peste un secol in cavernele uscate din sanul Nordicilor, negrabindu'se sa'si alcatuiasca o imagine despre restul Universului, si transformandu'si perceptia intr'o unealta imens de precisa. Subiectivitatea era cheia, asa cum i'a fost explicat. O fiinta constienta nu putea atinge acea stare perfecta numita "obiectivitate", de vreme ce asta ar fi insemnat anihilarea ego-ului, eternul iubitor de sine si supravietuitor ego. A reusit, prabusindu'si marginile ego'ului si intrepatrunzand miezul personalitatii cu Bestia, si e incredibil cat de de multa viziune putea dezvolta agresiunea pura a Bestiei daca era aceptata drept ceea ce era de fapt, o parte inseparabila a persoanei.
A progresat incet la inceput, si numai sub o indrumare atenta perspectiva lui asupra lumii s'a desprins de influentele arhaismului ce'i caracteriza personalitatea. A facut'o in anii de singuratate in mica chilie ce i'a fost repartizata, sobolanii oferindu'i numai atat sange cat sa'i tina mintea activa, in timp ce corpul ii era o simpla piesa de mobilier, intre mese. Dupa o suta patruzeci si doi de ani de singuratate in camaruta sapata in stanca, a pasit afara ( mai degraba s'a tarat, inca un suras ), mai mult sau mai putin ajutat de catre Kolduni. I'a fost oferita o fecioara, prima picatura de sange uman in peste un secol, iar el a trecut testul. Tanara a supravietuit intalnirii, devenindu'i Prim Ghoul, un benevolent recipient cu sange, iar el n'a mai ucis pentru a se hrani din acel moment. Secolele au trecut, Era Spirituala a trecut de asemenea, muntii fiind adaposturi mai sigure in fata fanaticilor Cultului Vietii decat bastioanele civilizatiei. In cele din urma, zilele si noptile marilor descoperiri au venit, grabindu'i decizia de a parasi Domeniile valahilor, niste surse de cunoastere epuizate deja de catre acei Kolduni, in afara de propria lor Magie, care ii dadea un sentiment ciudat de fiecare data cand o invoca mental. Asa ca a pleacat, Callum n'a apucat niciodata sa scrie in jurnalele de bord despre adevaratele pamanturi ce le'a descoperit, si nici despre ciudatele fenomene naturale ce l'au purtat acolo, impreuna cu celelalte doua corabii. Au avut grija de mintea lui altii, l'au Dominat, stergandu'i amintirile despre acele locuri atat lui cat si echipajelor, supranaturalii despartindu'se de civilizatia crescanda a muritorilor si refugiindu'se in noile taramuri, "the Faraway Lands", cum le'a numit Callum. Atat de mult au pierdut Batranii ancorandu'se de Domeniile lor, creeand modele si traditii fixe, conectandu'se cu pamantul intr'un mod indestructibil, pe veci dependenti de Domeniile personale. El.. pe de alta parte, ramasese numai cu educatia ca nobil si cu o experienta in sanul miscarii Anarhe, ambele deajuns pentru a'i demonstra lipsa de eleganta si eficienta in haos sau ordine perfecta. Ambele insemnau stagnare, iar el cauta compromisul, o ciudata renuntare la fixarea eului, o Cale dezvoltata de catre Stravechi cu mult inainte de nasterea lui ca muritor.. Calea Metamorfozei. De departe, misiunea lui autoimpusa nu era aceea de a salva ceva, a curati, sau chiar a recicla, mai degraba se referea la aspecte intime ale existei lui de vampir, a'si rafina propria fiinta intr'atat incat ar deveni un factor de echilibru, vesnic osciland intre starile de ordine si haos absolut.. iar pentru aceasta, o putere imensa era necesara. Nu fizica, nici mentala, ci spirituala, caci e greu a rezista tentatiei de a se aseza pe orice taler al balantei. Fiind neutru, a gasit o imensa placere in a inlocui perceptia de furnica ocupata cu una de ansamblu, contemplativa, cuplata cu cautarea rafinamentului interior.
Ridica incet cupa cu vin, cele cateva picaturi de sange facand produsul comestibil pentru metabolismul lui ciudat. Un nou zambet cand introspectia se opreste asupra propriei arogante, dar niciodata nu si'a vazut'o drept nejustificata. In fond, considerand propriile actiuni, era inca "in viata", ba mai mult, avea un scop si mijloacele de a'l atinge. Bineanteles ca Sangele si educatia nobila erau niste factori, si nu unii minori, dar acestea contribuiau mai degraba la imensa incredere in sine decat la alte laturi ale personalitatii. Iar in fond, ce e aroganta altceva decat dovada ca incredea in sine e justificata ? Fiind inconjurat in permanenta de un numar de ghouli, se vede nevoit sa'i trieze nemilos, fiindca in fond ei erau niste lentile ce'i modificau perspectivele, in special fiindca evoluau in rand cu el. Ofteaza dupa cateva momente, lasandu'si capul moale pe perina speciala de pe pat, multumit de lipsa Mascaradei pe care societatea vampirilor din Lumea Veche o impunea, si anume ignoranta muritorilor in privinta existentei supranaturalilor. Desigur, trebuia sa fie atent chiar si aici, dar era mult mai simplu din purul motiv ca umanii deja acceptasera existenta altor rase. Fiind un ganditor polivalent, se vede angrenat in mod constant in mutarea atentiei de la un subiect la altul sau altele, acum poposind asupra unicei perspective castigate prin propria natura. Sunt rare inteligentele ce pot coexista cu civilizatia umana in expansiune in pozitia de spectatori, dar pana si aceasta era o sursa finita de cunoastere, dupa doar cateva secole anumite sabloane deveneau perceptibile, moment in care chiar ramificarile sau punctele nodale in evolutie deveneau cunoscute. Si atunci, ce ar oferi mai multa cunoastere ? Nu cuvintele, cuvintele nu au fost inventate ca sa exprime o atat de complexa suita de experiente ce era caracteristica unui suflet. Telepatie ? A folosit'o, desi arareori fiind cel ce initia legatura, totusi niciodata n'a simti ca diferitele forme de comunicare i'ar fi putut satura nevoia de cunoastere.
Femeia de langa se apleca cu carafa, mica incizie deasupra degetului mare dand voie sangelui sa curga laolata cu vinul in potirul preferat. O delicata miscare a incheieturii mainii stangi, dismisiva in natura, elimina vecinatatea fizica a muritoarei. Ah da.. Le Diablerie. Ochii i se intuneca usor la invocarea ritualului, iar caninii ii impung buzele de jos involuntar. Intr'adevar, absorbirea unui suflet.. un punct major in neviata sa. O metoda ce permitea nu numai cunoasterea experientelor altuia, dar si asimilarea ei.. minunat. Timpul a trecut, iar vinisoarele negre din aura i s'au inmultit, laolalta cu vasta experienta. Lucrul ce l'a surprins in aproape toate circumstantele a fost inabilitatea victimelor de a'si prezerva sufletul, desi aceasta era cruciala supravietuirii. Pentru el n'a insemnat decat restaurarea unei balante, luand experienta acelor suflete prin prisma superioritatii.

[animalu]

O usoara adiere de vant cand femeia deschise fereastra camerei, potirul gol fiind asezat pe masa joasa inainte ca fluida coordonare a muschilor sa'l aduca intr'o pozitie verticala, langa armura. Un arhaism, evident, dar foarte util intr'o epoca si zona impanzita cu arme albe. Nu purta nimic pe sub zalele ce'i acopereau tot corpul, mai putin mainile si capul. Cu putin noroc n'ar fi recunoascut, era foarte scrupulos in legatura cu potentialii dusmani, avand deosebita grija in a'i elimina destul de devreme.. aceeasi tactica aplicand'o si aliatilor. Armura era atat de maiestrit alcatuita incat mima incheieturile chitinoase ale insectelor, un dar al unor vampiri armurieri din vechea Sha`at, metalul negru si lucios reflectand majoritatea luminii. Incepu cu cizmele grele, articulate atat la glezna cat si la genunchi, unde faceau jonctiunea cu aparatorile coapselor, striate meticulos in mod paralel. Mai sus, o centura de piele tabacita alcatuia partea flexibila ce permite platosei sa'i acopere abdomenul, regiunea lombara precum si posteriorul impreuna cu partea sensibila asociata oricarui barbat. Pieptarul imens a fost ridicat incet, cantarind aproape dublul greutatii unui Elf, dar puterea nu era o problema atata timp cat sangele era pe aproape. Un "guler" se ridica atat in fata cat si in spate, pana aproape peste barbie, protejandu'i gatul in cazul unor lovituri ce aveau ca scop decapitarea. Apropiindu'se de final, ambele scuturi pentru umeri-brate au fost montate si articulate la platosa, marginile superioare ajungandu'i pana la nivelul urechilor, dar lasandu'i destul camp vizual in lateral. Finalul, cele doua aparatori pentru antebrate, cuplate cu manusile metalice ce'i protejau degetele sunt adaugate, un mic zambet cand femeia s'a furisat in spatele lui, culegandu'i parul dintre spate si armura, rulandu'l printr'un simplu inel de aur pana cand ajunse sa fie aranjat intr'o coada de cal, atarnand pana la nivelul soldurilor, in spate. Un huruit discret cand mecanismele s'au pus in functiune si jonctiunile incepura sa mistuiasca uleiurile, trei bufnituri surde pe podeaua de lemn si cei doi se privira fata in fata. De sute de ani femeia Prim Ghoul admira barbatul ce'i era si Domn si Zeu. O barbie ferma, pielea neteda intinsa peste muschii maxilarelor scosi in evidenta de absenta parului atarnand in lateral, niste buze palide, la fel de palide ca ale oricarui mort se curbau aproape intotdeauna intr'un suras sardonic, narile delicate agitandu'se la cea mai mica urma de miros interesant. Pometii ii erau inalti, mai degraba ososi, alcatuind impreuna cu nasul si barbia o declaratie ferma de vointa. Sub fruntea inalta si boltita, doi ochi negri pareau sa strapunga in permanenta spatiile si intunericul din preajma, pupilele marite si alungite vertical confundandu'se cu irisurile negre si inuman de opace. Prezenta era completata prin aromele uleiurilor de snikt ce aveau ca scop mentinerea parului intr'o stare perfecta, de la radacinile de deasupra fruntii, firele ce'i urmau conturul capului pana la ceafa unde se revarsa prin inel intr'o forma sinuoasa si prelunga pana in regiunea de jos a spatelui. O mana se ridica usor, si aceeasi miscare dimisiva a incheieturii avu ca rezultat disparitia femeii din calea sa spre usa. Continuand miscarea bratului, antebratul se apropie de fata, doar pentru a da voie mainii si apoi degetelor sa atinga usor tatuajul ce reprezinta emblema Clanului Tzimisce.
Cu bufniturile surde ale pasilor si cu o impingere delicata a usii, amalgamul de carne si metal isi extinse intunecimea tacuta spre nivelele inferioare, taverna fiind una din 'atractiile' micii asezari, nefiind la o distanta prea mare de han.

[Lepaka]

“Ziua bate indarat in timp ce noaptea inainteaza cu pasi repezi spre o victorie ce mai ales acum pare ca va fi totala. E miezul zilei, si asta este lesne de observat dupa supusul soare ce ranzeste palid drept in mijlocul cerului. Inca o iarna insotita de fireasca invazie a jivinelor flamande, ocazionala foamete, si omniprezenta apatie “atzatzata” de alcoolul ce are o tarie de neintalnita in orice alta parte a pamantului mijlociu. Acestea formau o pacla ce nu lasa pe nimeni sa vada nimic. Odata cu timpul i-mi vine din ce in ce mai greu sa cred legendele despre Altaria leaganul civilizatiei, si parca simt ca lumea s-ar termina in spatele paclei, deshertandu-se intr-un hau cu tot cu dealuri, ape si paduri devenind din ce in ce mai mica si mai imbibata cu plictis. Ni… ” Acestea erau simtzamintele tanarului Lepaka in timp ce se ajuta de mandibula sa puternica spre a tabaci o piele de urs. Si chircit deasupra mesei, evea tot peste doisprezece picioare inaltzime,o talie butucanoasa, umerii nenatural de lati ,care se prelungeau prin niste bratze groase si tari ca piatra. Adolescentul lovea ca un barbat si simtzea ca un intzelept desi vorbea ca un tzanc idiot. Acum era momentul in care pofta de a se dovedi ii intrece in prioritate pana si cele mai de primare instincte. El apartine mandrei semintii a Ogrilor, nu face parte din orice ginta sau trib ci prin el zvacneste sangele gintei Gutekh, e chiar fiul cel din urma al Ologa (patriarhul). Asadar putea deveni urmatorul Ologa daca se dovedeste vrednic de aceasta onoare, avand totisi un avantaj mostenit de la tatal sau. In aceasta ginta oricare dintre razboinici ii puteau lua locul batranului Ologa dupa ce acesta devine incapabil sa-si apere pozitia in Ragnorok (intrecerea ce se puarta la fiecare deceniu). Acesta consta intr-o suma de incercari a fortei ,dibaciei atat cat si intelepciunii. Avantajul de care se bucura este pur genetic, Ragnorokul a fost castigat in ultimile opt decenii numai de descendentzi directzi ai Ologa. Dar pana acolo mai are carne de mancat si apa de baut, caci el e la jumatatea varstei la care se pleca in prima incercare ce o sa-i dovedeasca barbatia. Aceasta prima incercare era “Vria’Nara” (Marea Pribegie) ce putea dura pana si doua veacuri, o caltorie spirituala ce avea ca scop calirea trupului si a spiritului. Vria’Nara era neanuntata si nepregatita.
Deodata, latraturile inecate ale unui lup imens au curmat gandurile juneluii, acesta din urma izbugni in gadaicea (stare de nebunie temporara declansata de emotii puternice si inlesnita de alcool), ce era caracteristica neamului sau si de asteptat dupa o iluminare nevoita. A zvarlit masa sfarmand-o de zid, atunci, parca regresand de buna voie la stadiul de dobitoaca a pornit spre bordeiul sau. A plecat doar cu blana de Zimbru ce o purta pe spate si patru topoare de aruncat care din zori erau infipte la chimir, urmat de fidelul sau lup Freki. Multzimea barbatilor era plecata la vanatoare, printre ei si Ologa. Lepaka pleca fara a da nimanui de veste, dar asta nu inseamna ca s-a ascuns ci a plecat val vartej trecand prin sateni ca prin niste ierburi ce incercau zadarnic sa se agate de el ingreunandu-i calea. La gura padurii da nas in nas cu tatanesu. Asta l-a facut sa tresara, macar pe moment. Apoi a cerut cale libera pentru a pleaca in “Vria’Nara“ si nu accepta amanare. Ca Ologa de asemene ca parinte al lui Lepaka , Joturn avea drepturi nelimitate asupra acestuia, dar isi cunoste odrasla destul de bine ca sa nu incerce a o opri. Tot ce ii ceru tanarului a fost sa accepte ciocanul auriu-verzui ce a fost plamadit de frati Brokk si Sindri, ei fiind printre cei mai indemanatici dintre faurii Dwarfi. Lepaka accepta si ii multumeste din priviri, cu un calm neobisnuit pentru gadaicea, apoi a fugit spre rasarit.
Si-a continuat haotica calatorie timp de inca cinci zile. Cand a reusit sa iasa din gadaicea nu se mai afla pe podisurile nordice, ci pe niste campii imense populate de creaturi despinse din legende. Calatoria l-a slabit mult pentru ca in starea de gadaicea nevoile marunte sunt ignorate, facand loc unei concentrari totale asupra unui singur scop ce de multe ori se dovedeste a fi o ineptzie. Starea de gadaicea ar putea fi asemanata cu dictatura unui gand care dupa cum am mai spus poate sa nu fie unul forte intzelept. Cu ultimile fortze a doborat un bison crapandu-i craniul masiv cu ciocanului ce semana mai mult cu un tarnacop. A poposit inca o zi langa acea impresionanta carcasa. Parte din care a devorat cu pofta si transhand cat putu’ sa care din ramasitze. Dupa cateva ore de fuga a zarit pentru prima oara imensitatea marii si a simtit mirosul intzepator al plantelor statute de pe plaja. Tanarul alerga uluit dea lungul plajei, ca stia sau nu ca merge direct spre centrul maritim ce se afla spre miaza-zi, nimeni nu are nici o ideie. Lepaka nu stapanea limba oamenilor dar avea cunostinte despre cuvintele si sintaxa de baza. Ajuns in Farhh a intrebat de elfi, si a fost total nemultumit de avertismentul primit. Destul de ciudat faptul ca norocul sau soarta tanarului l-au trecut pe acesta prin Sanctuar fara sa-si intalneasca primul elf care se putea dovedi a fi si ultimul. Pentru prima oara decide sa ramana la o taverna, de fapt in iesle, pentru a nu dormi in frigul ce cobora parca focalizat de piscurile muntelui Gareth.

[Jinx]

Serra
(descriere sintetizata)
.: nu vreau sa inghesui prea multe informatii in povestire :.
Fosta zeita, Serra vine dintr-o dimensiune atemporala. Se incadreaza in categoria uman, standard, virsta fizica aproximativa 18-19 ani. Are parul negru, lung, pina la umeri, ochii negri, este inalta, svelta, chip comun ,dar animat de o stralucire interioara. Conflictul ei interior este dat de diferenta dintre fostul statut de zeita si starea actuala de muritoare. Are un temperament pasional, violent chiar, si multe atitudini contradictorii. Cunostintele despre lumea inconjuratorare sunt la nivelul unui copil de 12 ani sau chiar mai putin. Cunostintele despre zei, ocult, ezoteric, magie sunt neegalate, insa ele se reduc la domeniul teoretic; pe majoritatea nu le poate pune in practica din cauza limitarilor corpului uman.
Datorita circumstantele regresiei ei fortate la stadiul de muritor, nu se poate sinucide si nu poate fi ucisa decit de cineva care o iubeste cu adevarat. Moartea este pentru ea o stare de catalepsie temporara iar ranile i se vindeca foarte rapid. Aceasta este singura "putere" care o deosebeste de oricare alta femeie obisnuita.
Nu are nici un obiect particular. Nu are nici macar haine, la inceput.

(urmeaza povestirea)

[Jinx]

Tinara se prabusi in genunchi sub povara propriei greutati. Daca cineva ar privit-o tremurand, goala, cu capul plecat, in mijlocul cimpiei ce se invecina la orizont cu muntii si asfintitul, ar fi putut crede ca plinge. Dar cind privirea i se indrepta catre cerul incendiat de apusul singeriu, o grimasa mai mult rinjet decit zimbet ii dezveli dintii intr-o expresie de ura profunda. Serra urla prelung, un gest de sfidare in care ardea o furie ce nu putea fi exprimata complet de un instrument atit de fragil si limitat ca vocea umana. Strigatul se sfirsi intr-o tuse ragusita si abia atunci pe obrajii femeii incepura sa alunece, firav la inceput, lacrimi. Aluneca incet pe o parte, si secatuita de strigatul gutural aruncat catre cer ca o sulita se ghemui in iarba cu bratele stranse la piept, incercand parca sa acopere un gol interior.
Sentimentul de pierdere era covirsitor, si inchizand ochii, simti din nou cum cade, mereu mai jos, in intuneric. Pentru a doua oara in lunga sa existenta, Serra adormi si visa.


Cu ceva timp in urma, Serra se aflase intr-un loc in care timpul nu avea nici o semnificatie. Un loc care era pretutindeni si nicaieri, o insula intr-o mare de haos si probabilitati. Un loc in care traiau zei. Fiinte pentru care a trai insemna mult mai mult decit pentru oricare dintre noi. Fiinte care nu dormeau niciodata. Nu pentru ca nu stiau cum, sau pentru ca nu le-ar fi folosit la nimic. Ci pentru ca le era teama ca vor visa.
"Somnul ratiunii naste monstri", spunea vocea unui intelept. In cazul zeilor, mostrii erau mai reali ca niciodata. Visele unui zeu ar fi modelat oceanul de probabilitati si undeva, intr-un univers ca cel pe care il cunoastem, sau chiar acesta, ele ar fi devenit realitate.
Regula nescrisa fusese incalcata doar de citeva ori, iar vinovatii fusesera pedepsiti intr-un consens general cu degradarea la stadiul de fiinta umana. Serra avusese aceeasi soarta: blestemata sa traiasca o viata de muritoare in chiar universul pe care il concepuse intr-un moment de irationalitate.

Serra deschise ochii si trase adinc aer in piept, ca un scufundator care iese la suprafata din adincurile unui ocean intunecat. Isi simtea gatul ca o basica gata sa se sparga. Corpul uman ii venea ca un costum prea strimt pe alocuri si prea larg in altele. O senzatie de sila o facu sa tremure din cap pina in picioare: o scirbeau transpiratia amestecata cu praf care o acoperea ca o mizga ciudata, nevoia acuta de a urina si mincarimea care nu putea fi localizata, ca o rana veche ce se vrea zgindarita.
Se ridica incet in picioare si incepu sa mearga drept inainte. Orice directie era la fel de buna. Soarele o ardea pe spate si vintul o invaluia ca un voal invizibil.

Nihil sine D.E.U.S.

[Musashi]

Hasdrubal Colontai nu mai tine minte perioada de glorie a Cartaginei, cind trupele lui Hannibal Barca treceau Alpii in Italia. Au trecut 10 ani d