Eye of Tann'ri

[Opposite]

"Am obosit, Opposite" si-si ridica pe crestet masca patata pe alocuri de sange. Ochii holbati de sub ea ma fixau de peste masa, cerandu-mi aprobarea.Printre buzele intredeschise si vinete, muscate probabil in timpul ritualului, se auzea ritmul rapid al respiratiei, ceea ce ma facea sa-mi aduc aminte de o jertfa, de chiotele ei jalnice, de amenintarile, rugile si interjectiile intotdeauna sfarsite de horcaiturile ce insoteau muzica
scrasnetului "dintilor" pe os. Probabil tacerea mea i se paru aprobatoare incat puse intr-un vas mana smulsa din umar trolului ce-si privea membrul lipsa, curios, galgaind ceva din gaura sangerie ce-i devenise gura. Evident delira. Scapand un cascat, lasai si eu dintre clestii inrositi halca imputita de carne ce-i era limba care, sfaraind, ridica un mic norisor de formol inainte de a se odihni in urna ce-i era menita. I-as fi aruncat o lama-n gat daca nu as fi fost prea vlaguit sa le extrag din torsul puternic al trolului, dar nu era totul pierdut pentru el...Toropeala era prea mare, tortele infipte in crapaturile din pereti incalzind prea mult firida din care, pe un drum suspendat deasupra haului - unde mai jos, mult mai jos, un lac de roca topita completa imaginea iadului imaginat de majoritatea fiintelor constiente ale farawayului - plecau miasme de fecale, pucioasa si sange spre prizonierii innebuniti deja de splendoarea peisajului. Parca-i vedeam stand in genunchi, tremurand ingramaditi unul in celalalt, milogindu-se spre zeitati care nu le puteau veni in ajutor, cerandu-le sa scape de aici, sa fie luat cel de langa el urmatorul chiar daca cel ce urma ii era fiica, mama sau frate. Gandul ma facea sa zambesc, amintindu-mi de un Ogre ce, in fatza carligelor ce urmau sa-i suspende corpul nemiscat dar perfect simtitor, ma implora sa-l torturez pe cel mai bun prieten in locul sau, prieten ce-l salvase de la moarte si-l facuse Ambasador catre Ogre. I-am dat drumul atunci umanului (de la care am aflat intreaba poveste) fie macar pentru faptul ca era om, fata de rasa caruia aveam un respect imens: cel mai iubit popor lui Sirauk. Finetea cu care se maltratau depasind pe departe violenta materialist-meschina a goblinilor sau a trolilor si furia tampa ce-i domina pe Ogri, strangandu-le intelectul ce ar fi devenit remarcabil cu timpul, intr-un pumn de fier. Imaginatia lor invingea pana si violenta spirituala, placuta lui Solo'Yad, ce incepuse incetul cu incetul sa-i cuprinda pe Dark_Elfii Baa'zu, multumita eforturilor mele. Sufletul insa le era inca dominat de blestemat_sa_fie sangele Elf si, pe alocuri, de vagi urme albastre de, schitai o grimasa de neplacere, faeries. Ii admiram pe umani pentru arta ce devenise tortura fizica (model demn de urmat) din perioada numita la ei Inchizitie (eu as fi numit-o Prima Venire, desi e clar pentru mine, ca El fusese dintotdeauna acolo) sau pentru bijuteria estetica ce devenise chinul psihic din perioada comunista (A Doua Venire?). Gandul la minunile rasei umane ma cutemura ridicandu-mi valuri de placere de-a lungul spatelui si mainilor. "De ce tremuri? Vrei sa incetam?"."Taci!!!" si lama i-se infipse in gat adaugand si stropii sai de sange la peretii deja manjiti, lasandu-l o secunda suspendat in aer, cu mainile cautand grabite sa prinda cat mai mult din lichidul sau vital. Cazuse cu aceiasi ochi holbati pe o gramajoara de membre maruntite cu o tenta verde, de putreziciune, specifica trolilor. Ma bine dispuse. Facusem treaba buna chiar daca nu aflaram nimic. Mai aveam insa douazeci si unu de bestii dintre care doua capetenii, fiecare cu "familia",deci cincisprezece "piese" carate dupa ei, numai bune de pus in cuie si de dezlegat limbi. Puradeilor, majoritari, le voi prezenta crucifixul de pe bolta si de acolo aveam sa-mi las imaginatia libera, sa sara de la "clesti", la "unghii", de la "dinti" la butuci, din crestetul capului pana la talpile picioarelor. Nici un centimetru patrat nu va ramane nears, nezgariat, neimpuns, netocat marunt,..., nepedepsit. Voi afla pana la urma ce s-a intamplat cu Tann'ri, in ce mat puturos de vierme murdar le-a fost macerata carnea, ce colti nespalati le-au supt oasele de maduva. Imputiciuni! Le voi scoate creierele pe nas, daca le aveau, daca nu, tarate, nisip, namol, Sirauk stie! Puteam sa fac asta si singur[...]

Ultimul prizonier murise. "Interogatoriul" luase sfarsit fara nici un rezultat. Nimeni nu stia nimic, indrugand in schimb minciuni puerile sau, vorbind cat cei de dinaintea lui la un loc, cerand mila ori eu numai asta n-aveam pentru ei. Stupide fiinte. Am pastrat cateva piese pentru diorame: un ochi al unui copil ce nu parea trecut de un an dupa dimensiuni si oracaieli (e fascinant cat de mult pot sa semene cu niste broaste) si, printre altele, un san ce, minune mare, se pastra inca rotund si tare spre deosebire de proprietara care, moale ca o carpa, cazu in nestiinta la vederea masculului sau, al carui cap fara trup aruncat langa masa, ii striga parca din orbite sa fuga. Stiam ca oricum nu vor spune nimic interesant animalele bune pe pus in "unghii" ce-mi ocupasera firida si custile timp de patru clepsidre mari (cam doua zile si doua nopti, pentru cei de pe suprafata) dar buzele insetate ale zeilor fusesera stropite si inca din belsug, fortele crescandu-mi cu fiecare picatura scursa, cu fiecare corp sfartecat si cu fiecare glas gatuit. Nu mai aveam timp de pierdut. Am trimis pe cineva inainte, sa-l anunte ca vin si am inceput sa ma pregatesc. Am aranjat hruba, aruncand stivele de carnuri in eternul cuptor de dedesubt, punand piesele pentru diorame in formol, spaland podelele de sange, voma si excremente. Pentru o clipa am ezitat la vederea lui, cu ochii fixati in tavan de parca as fi fost inca acolo, in fata-i, si cu mainile inclestate pe marginea lamei ce patrunse putin in pielea
degetelor. Ce sa fac cu el? Sa-l arunc dupa ceilalti? Daca nu a fi fost un Dark_Elf asta i s-ar fi intamplat. Imi placea devotiunea lui, felul cum privea ritualul, clasic, pur, gustand placerea fiecarui gest purtand masca cu mandrie, dar de la o vreme nu mai era cel pe care-l stiam. Cred ca totul se schimbase cand trebuise sa-si jertfeasca fiica pentru idoli. Nu trebuia sa-l oblig s-o faca... Hotarai sa-l purific. L-am infasurat in giulgiu si, apropindu-mi torta de un capat de zdreanta, transformai masa intr-un altar. "Adio F'jar Feiz Baa'zu". A ars frumos, paraind si trosnind, plangand parca dupa viata si sotia ce-si ducea veacul in minele de sare.

I-am zambit. Artemisa va avea grija de el, sa-i dea vanat iute, ochi ager si sageti ascutite pe campiile si padurile sale.

Dupa ce se muta in scrum imi pregatii apoi arcul, sagetile si lama, rescriind cu cenusa sa tatuajele magice de pe arc: AhHorus (Ochiul lui Horus), AhHesperid'Tjas (Aripa hesperidei) si AhHyrHes'Yad (fata durerii) si de pe sageti: AhHyrKor'Yad (Fata otravii) si AhArtemis'Cree (Degetul Artemisei). Imi recitai litaniile trebuincioase, ElDies (A treia pleoapa) - fiindca nu stiam daca afara era zi sau noapte - , ElPrinceps (Principiile) - caci era foarte probabil sa intalnesc pe cineva - si ElAtheni (Intelepciunea) - pentru a sti glasuirea celor cu care voi vorbi. La sfarsit, imi revazui tatuajele de pe corp si chemai o femeie. "Te voi urmari in tot ce faci, frate. Eu sunt tu. Nu poti fugi de mine." M-am intors brusc, vazandu-l in celalalt capat al camerei cu arcul meu pe umar, cu tolba si lama pusa la brau intocmai ca si mine, imbracat numai cu pantalonii de piele neagra, cu pieptul gol pe care statea incolacit Sarpele Negru al Daken Aycharaych, cu gatul vrastat de cele cinci cicatrici ale Primul Privitor Privilegiat. Puteam sa jur ca si pe spate avea aceleasi desene ca si mine:mastile lui Sirauk, cele sase unghii pe lateral, chipul lui Solo'Yad si balanta Binelui si Raului. Ochii lui se-nfingeau intr-ai mei reducand distanta la o lupta surda corp la corp. Hotarai sa o termin si, clipind des, aparent descumpanit, pentru ai-i insela vigilenta, am agatat lama in degete si i-am aruncat-o in fata."Sa-ti linga corbii ochii!" spusei intorcandu-ma, lasandu-l sa se descurce cu taisul infipt in mijlocul chipului. Cazu in spatele meu, zvarcolindu-se pe langa patul/masa, batand cu picioarele aerul. Il auzeam zbatandu-se tacut, luptandu-se cu iminenta mortii ce-i mangaia fata cu metalul argintat al armei infipte in el. Ma asteptam sa tipe, sa urle, dar el tacea si mut, imi improsca urechile cu bufnituri surde, reprosuri eterne ce aveau sa-mi rasune in minte mereu alaturi de promisiunea ca se va intoarce. Imbracandu-mi in graba haina, stingand tortele, luand alta lama si dand la o parte femeia goala ce ma privea mirata din intrare, plecai fara a ma uita inapoi multumit ca, in sfarsit, imi lasasem fratele-n urma, mort intr-o groapa fetida din iad pentru a ma elibera.
Grabit si usurat parasii inima muntelui cu speranta ca, din acea taverna din Fathill, voi afla o cat de mica urma a celor ce fusesera Tann'ri, Dark_Elfii despre ale caror fiinta magica mai spuneau numai legendele, cartile vechi si batranii.

[Opposite]

motto:
"Ce dureroasa-i clipa regasirii
Cu cel ucis de propriul tau cutit..." Ion Minulescu



In intervalul de timp dintre doua batai de inima m-am hotarat. Pivotand pe piciorul drept, am asezat sageata apropiind pleoapele si, asteptand a doua bataie, l-am ochit. Suieratul acoperi sunetul infundat al inimii, stergand tot ce fusese pana atunci. Mirat ca nici o umbra de remuscare nu imi tulbura wa-ul, am impins usa tavernei pe cand in spatele meu urma sonora
a caderii ce i-a precedat moartea instantanee marca momentul exact al inceperii unei noi zile neremarcate inca de cei de pe suprafata si a unei noi vieti pentru mine. Cronosul, "Clipa Aeterna", functionase.Linia dreapta, infinita, a wa-ului, echilibrul Floyden, viziunea data de concentrarea perfecta aveau sa marcheze momentul celei de-a doua nasteri, moment ce urma sa mi-l amintesc pentru totdeauna in noptile de liniste in care doar caderea picaturilor reci de apa imi masurau meditatzia muta din fatza dioramelor al caror Prim Privitor Privilegiat eram eu.

Membre smulse din corpuri umflate de apa ce putrezeau nu departe, ochi reci privind nicaieri de pe pardoselile igienice din granit, figuri tampe, lipsite de viata, balacindu-se in masa diforma a ceea ce fusese creierul ce la anima, copii ingenunchiati cu expresii pe care inca se putea citi uimire si curiozitate la vederea hesperidelor cu antebratele albe, fine, scormonind in burtile lor si cu aripile in culorile curcubeului intinse hipnotic pana la refuz, lamele de diferite forme de pe care picaturile de sange in cadere pareau a semna un armistitiu etern cu gravitatia, incremenite in timp.Toate acestea lasate mie pentru selectie si o viitoare popularizare ce-mi dadea ocazia sa-l despoi imagine cu imagine de masti pe El, Idolul.

Am alungat reveria si am privit inafara. Incaperea era scena unui razboi. Pe pereti, podele, tavan si pe fetele putinilor clienti matinali se luptau umbrele noptii ce pierea insesizabil inca, cu lumina aruncata de opaitele ce levitau deasupra fiecarei mese pline de cicatrici si pete de grasime. Am gasit masa ce avea sa ma ascunda de privirile curioase ale musteriilor ce-i asemanam cu extensii zgomotoase ale scaunelor, mobilier vorbitor de care ma puteam lipsi fara remuscari, sau ca gramajoare patetice de secrete si amintiri dominate de mazga vreunei crime vazute sau savarsite (le-as fi sorbit fiecare imagine sinistra pentru a-i ridica noi valuri si a-l lasa gol in fata mea tocmai pe El, pe Marduk, Baal, Loke, Hades, Sheitan sau Sirauk). Nici nu era nevoie sa ma ascund prea abitir caci nici un ochi nu clipise in directia mea. Probabil cei "de-ai casei" erau obisnuiti cu sunetul pasilor moi, usor timizi, aproape de neauzit ai elfilor. Ridicand o spranceana am zambit: alta le-ar fi fost parerea daca ar fi stiut ca a intrat in lumea lor batuta de soare, vant, soarta si nevoi, un "dark elf", mai ales un Aycharaych, o capetenie ce tocmai isi ucisese fratele. Rezemandu-mi tolba de zidul imbibat cu umezeala ce-mi aducea aminte de peretzii pesterii, arcul imi vibra ascutit sub degete semn ca Artemisa isi cerea o noua jertfa."In curand" imi soptii, amintindu-mi ca trebuia sa-i scot sageata din ochi si apoi sa-l inchid. Dar n-aveam sa merg un kilometru intr-o dimineata, fara sa fi rostit ElDies, "A Treia Pleoapa", pentru a-i privi reprosul ce m-ar fi adus pana la a-i dezghioca globii nu doar la a-i ascunde sub pliurile tatuate cu insemnele SarpeluiNegru si ale AhDies.
Aveam mult de asteptat pana la venirea lui asa ca am inceput sa recit invocatia caci pupilele-mi arse de petele rosii ce substituiau inevitabil opaitele incepusera sa ma doara.

"Te-am asteptat, Opposite", si-mi zambi multumit ca rabdarea-i fusese rasplatita. Venise mai devreme.

[KDP]

Volburi de praf li se inatlau sub picoare, invaluindu-le siluetele intr-o penumbra pamantie. Linistea de sfarsit al amiezii era umpluta de zgomotul sec de tropote, intrerupt ritmic de zanganituri metalice. Strazile erau aproape pustii, vegheate pe alocuri de ochii iscoditori, bolnavi ai cersetorilor, holbandu-se la cei patru humanoizi. Erau obositi, impovorati de armele si vesmintele grele; purtau atarnate de umar ciocane de razboi cu capete cilindrice mari cat un copilandru si coada rasucita, umplute cu desene fine cat o scrijelitura. De-a lungul cozii urcau in spirala insemne ce aduceau vag a litere, pictograme lungi, impregnand fierul vechi si nelustruit cu o maretie tribala. Marsaluiau cocosati, insa impunatori, cu capetele lunguiete avantate in fata, prin miscari pe alocuri stangace, aducand aminte de niste ursi iesiti iarna din barlog, inca amortiti. Dar nu din trupuri le era amorteala, ci izvora din inima, dintr-un foc mocnind de ura. Dupa auzirea vestilor morbide alesesera drumul amar al razbunarii ce-i purtase in acest oras, si acum erau gata sa se lase purtati in turmenta furiei. Cautau un Aycharaych, un blestemat de soarta sa blesteme la randul sau pe altii. Se oprira si isi trasera glugile pe capete; cautarea avea sa se sfaseasca aici sau sa continue la nesfarsit, caci daca nu-l gaseau in acest han putea la fel de bine sa fie mort sau ascuns in adancurile clocotitoare ale infernului.

* * *

Cobori scara in spirala, inca putin ametit, pasind cu grija pe treptele inalte. In confuzia acelei prime intalniri, coplesit de siguranta si caldura moale a hanului, uitase sa-l intrebe pe Cameron cat si unde statea. Vre-una dintre servitoare avea insa cu siguranta sa stie.
Ajungand la capatul scarilor, cerceta cu privirile incaperea. Era mare cat toate odaile de deasupra la un loc, vreo zece la numar, insa parea inghesuita si incomoda. Acum era aproape goala si se scalda intr-un murmur linistitor, semn ca agitatia amiezii se risipise. In stanga, langa butoaiele vesnic pline ce domneau pe perete, stateau ingramaditi peste masa un grup de osteni, parte din garzile orasului trimise aici de Imperium. Erau imbibati cu un miros puternic de grau fermentat, iar putinii care nu erau cazuti cu capul pe masa vorbeau tare, gesticuland si bruscand cuvintele aproape adormite. In partea opusa statea in umbra, cu capul ciudat de semet pentru aceasta taverna, un batran. Spunea batran pentru ca parul carunt ii lucea usor in lumina slaba, dar se tinea mult prea bine pentru un batran. Avea trasaturi fine, de negustor, si in jurul lui plutea un aer inrudit cu magia. Deodata, ochii ii luminara fata; niste ochi violeti, adanciti in orbite, ca o scanteie adanc infipta in craniu. Lumina doar pentru o clipa, cat o clipire a pleoapelor. Fara urma de indoiala, un vrajitor. Mesele erau in rest goale, acoperite doar de umbrele craniilor agatate de pereti: cerbi, capre si in fata intrarii un cap mare de urs.
Simtind ca-si stapaneste mai bine simturile, o lua spre usa mica de sub scari care ducea in bucatarie. Era intredeschisa si dinauntru se revarsa o lumina puternica, alba, si un miros umed si fierbinte de mancare. Intra in antecamera ingusta, cu tavan jos, si o zari intr-un colt pe una dintre servitoare. Era o fata stearsa si plapanda, cu soldurile si umerii subtiri, ca de fluture. Statea pe un scaun mic, cu mainile in poala, si privea in acelasi timp mirata si indiferenta la goblin, luptandu-se parca sa-si adune gandurile si sa observe in amanunt creatura.
-Bine te-am gasit. (Vorbele aveau un sunet aparte, neobisnuit pentru goblini, lipsit de maraitul specific). Camerron… worrdaskynul, ma-ntrrebam, unde-si arre camerra?
Fata continua sa se uite la el, fara sa arate in vre-un fel ca l-ar fi auzit. Parea sa se fi trezit brusc dintr-un vis in care incerca sa se cufunde din nou. Goblinul repeta intrebarea, insa indiferenta continua sa se asterne pe chipul fetii. Isi simti sangele cum incepe sa-I clocoteasca. Dadu sa se apropie, gata s-o zguduie de pe scaunul acela enervant de jos din care il ignora ca pe un mascarici. Se opri insa, amintindu-si ca trebuia sa-si alunge pornirile daca vroia sa fie privit cu ochi buni, altfel decat o jivina. Marai incet, doar pentru sine, si isi intoarse pasii spre usa in dreptul careia statea fata, ce ducea in bucatarie.
-Bucataria e inchisa pana seara.
Odata cu vocea fata schita un gest din ochii mici si cenusii, ca o mustrare, mai degraba pentru ca o deranjaze decat pentru c-ar fi vrut sa intre in bucatarie. Desi sunetul glasului fusese cald, goblinul nu putea sa nu-si opreasca gandurile din blestemat si injurat. Era ceva in infatisarea si in privirea ei care il enerva, il facea sa se simta neinsemnat, si nu putea sa se gandeasca decat la dispretul pe care i-l arata, gandindu-se din nou la povara infatisarii. Pe neasteptat, gandurile ii fura intrerupte de un bubuit puternic, dureros, ca cel al rocii sfaramate de un ciocan. Se-ntoarse spre usa si ramase incremenit, ascultand sunetele de lupta ce inundau camera.

* * *

[KDP]

Usa tavernei se tranti la perete, razele soarelui facandu-si loc printre trupurile mari ce stateau in fata intrarii. Un culoar de lumina taie camera prin mijloc, umbrele lungi ale trolilor, conturate de un alb stralucitor, dominand intunericul incaperii. La fel de brusc usa se-nchise, peretii revenind la cenusiul somnolent de mai devreme, ca si cum nimic nu se-ntamplase. Pasind grabit, capetenia se-ndrepta spre grupul galagios de soldati din dreapta lui. Unul din troli ramase la usa, iar ceilalti doi isi urmara liderul in sir; acesta le-nmana ciocanul spre pastrare si se apropie de soldati.
-Aycharaych… unde este?
Vocea era rece si ascutita. Ridicandu-si ochii la namila din fata lui, soldatul se simti smuls din taramul viselor, fata-n fata cu o luciditate inspaimantatoare. Isi simti grumazul strans de mana calda, noduroasa si, atarnandu-l ca intr-un streang, trollul si-l ridica la nivelul privirii. Nouvenitul era inalt, mult prea mare pentru un om, incercarea de a-si ascunde trasaturile necioplite sub vesminte fiind zadarnica.
-Aveti un Aycharaych… a varsat singele nostru, iar noi il vom varsa pe-al lui. UNDE ESTE?
Ceilalti ostasi se trasera inapoi, aproape cazand de pe scaune, uimiti de cele intamplate. Unul dintre ei, mai dezmeticit, isi scoase sabia si se ridica. Lasandu-si ochii sa alunece de pe chipul inspaimantat al soldatului, trollul il vazu; cu o miscare lunga ii dadu drumul celui din streang, aruncandu-l peste masa, si isi lua ciocanul in mana, avantandu-se spre cel ce-si trasese arma. Inspaimantat, soldatul incerca sa se apere cu sabia, insa furia loviturii era de nestavilit. Dupa ce ii purta trupul pana in perete, ciocanul ii strivi toracele, intreaga cladire cutremurandu-se la sunetul daramator, ca de clopot.
Cele cateva clipe de liniste se sparsera in zarva asurzitoare a luptei. Podeaua se cutremura sub loviturile furtunoase ale trolilor, sfaramand orice puteau sa nimereasca. Unul dintre ciocane intalni butoaiele ce tasnira intr-o ploaie de vin si aschii, inrosind podeaua. Disperati in incercarea de a se salva, trei dintre soldati se napustira pe unul dintre trolli, facandu-l sa se prabuseasca la pamant. Altul se apleca, incercand sa impunga capetenia in picior; lovitura rata insa, si inainte sa-si poata retrage bratul acesta cazu, cu mana strivita sub masivul cap de ciocan. Al doilea troll, inca in picioare, se repezi la cel de jos si incerca sa-l elibereze, azvarlindu-i pe oameni cu izbituri puternice. Unul singur ramasese deasupra, cu mana inca inclestata pe sabie; il apuca de ceafa si-l arunca peste o masa. Trollul era insa mort, sangele revarsandui-se pe pieptul brazdat de taieturi, cu sabia de mai devreme infipta adanc intre coaste. Doar doi oameni mai stateau in picioare. O luara la fuga, indreptandu-se spre usa; trollul ce trebuia sa o pazeasca disparuse. Ceilalti doi il cautara cu privirile, si-l vazura indreptandu-se spre o masa ascunsa, in stanga iesirii, pe care n-o observasera pana atunci. De la acea masa ii privea figura amuzata, dispretuitoare a batranului cu ochi violeti.

* * *

Dupa cateva momente se dezmeci, auzind sunetul butoaielor spargandu-se, ca o vena pleznindu-i in cap. Isi aduse aminte ca nu avea o arma, si nu-si dadu ascultare impulsului de a vedea ce se-ntampla; elfii. Puteau sa fie elfii, insetati de sangele lui, sau putea sa fie o simpla incaierare la betie. Insa faptul ramanea, era lipsit de siguranta, fie ea aparenta, a sulitei. O lua indarat, spre bucatarie, amintindu-si de fata plapanda. Se arunca in fata ei, prinzand-o cu bratul stang de umar si scuturand-o. Il privea cu ochi mari, uimita la randul ei, speriata; tipatul goblinului o facu sa tresara:
-Iesirre! Mai este vrreo iesirre? Bucatarria?
Fata il aproba din cap, tragandu-se in acelasi timp in spate, incercand sa-si elibereze umarul. Brusc, ochii ei se marira si mai mult, privind peste capul goblinului si scoase un suspin incet; se dezechilibra si cazu de pe scaun, sunetul prabusirii fiind acoperit de un scrasnet puternic venit din aceiasi directie. Goblinul isi intoarse privirea si se uita prin usa deschisa la peretele opus lor. Sus, aproape de tavan, statea infipt in coarnele unuia dintre cerbi unul dintre trolli. Cu un zgomot inghitit, oprindu-si sangele sa nu-I inunde gura, lighioana se resemna; isi lasa capul sa cada, ramanandu-i prins doar in pielea groasa a gatului. Ciocanul imens din mana ii cazu, lovind puternic podeaua de dedesubt cu un sunet de lemn gol. In stanga trollului, unde era usa mare a tavernei, partea pe care ei nu o puteau vedea, doua sunete asemanatoare scrasnetului de mai devreme urmara, si apoi acelasi rasunet, ciocane grele prabusindu-se pe podea. Frica il cuprinse pe pitic, si orice se intampla acolo, singura scapare a unuia fara arme sansa era fuga. Fara sa gandeasca de ce, o prinse pe fata de brat, saltand-o de jos, si incepura sa alerge prin bucatarie, incercand sa gaseasca iesirea. Desi o smucea si o tragea, simturile Nualei ii spuneau ca era ceva in afara de frica care-l mana pe goblin, o graunta de bunatate launtrica, ascunsa undeva in genele acestui neom. Deodata o zari, usa, ascunsa in spatele unui furnal. Se repezi la ea, tragand-o pe Nuala dupa el. Brusc, usa se deschise, si cei doi se izbira de pieptul negru al darkelfului.
Opposite isi cobori ochii la cei doi si le simti frica din priviri. Scrasni din dinti cu un zambet fortat pana la urechi, la fel ca o gura desenata prost pe fata unei marionete si grai:
- Ahh… nu-s motive de teama. Prietenul… (statu un moment pe ganduri, cautand linistea de sunete). Da, prietenul meu s-a ocupat deja de oaspetii neinvitati.
Desi isi daduse silinta sa nu trezeasca suspiciuni, cei doi nu putura sa nu observe trasaturile bolnave de pe chipul sau. Ce cauta aici? Puteau sa-i simta limba plimbandu-I-se prin gura, gustandu-le teama. Acest darkelf era mereu infometat de durere¸venit parca din abisuri sa guste carne dulce, proaspata. Deodata, de la carne Nualei ii zbura gandul la resturi. Astepta niste resturi, orice-ar fi putut sa scape din mainile ‘prietenului’ sau. Si orice-ar fi cautat aici, trupurile neinsufletite ce atarnau acum de pereti nu aveau sa le spuna.

* * *

Discutia de mai devreme cu Opposite il pusese in garda in legatura cu aparitia unor intreruperi. Insa spectacolul din fata lui era mai bun decat s-ar fi asteptat, si regreta pentru o clipa ca avea sa plece din aceste tinuturi. Didrik Arildsson avea sa se ocupe de mica lui problema nerezolvata, poate chiar mai mult de-atat, daca se ridica la masura numelui. Putea sa plece in liniste, darkelful aflase ce vroia si-si eliberase datoria fata de el. Avea sa asptepte inca o viata pana ce il va fi deranjat din nou. Deodata, privirea I se intalni cu trollul care statea de paza la usa; nu-l vedea. Continua sa fie uimit de cunoasterea darkelfilor in ale umbrei si linstii. Alegeau intotdeauna locurile ideale, aproape invizibile, chiar si in aceste taverne imputite, unde doar hazardul putea sa iti ofere lacasuri ascunse de ochii curiosi. Se decise sa nu mai astepte, si-si lasa ochii sa licare.
Zarind ochii violeti, ascunsi pana atunci in umbra, trollul se avanta spre batran, pregatindu-se sa-l nimiceasca. Inainte sa intre, Grac’k, capetenia, le ordonase sa-I distruga pe cei ce-l ascundeau pe Aycharaych de nu aveau sa-l gaseasca. De fapt, spera sa nu-l intalneasca si sa-si verse furia pe cei de-aici, scapand de povara razbunarii. Aycharaych… Povestile ce insoteau acest titlu darkelfic erau inspaimantatoare, chiar si pentru maretele triburi din est.
Isi ridica ciocanul sus deasupra capului, gata sa-l striveasca pe vrajitor. Acesta privi la el, schitand un zambet, si impinse cu piciorul masa in fata, ridicandu-se in acelasi timp de pe scaun. Masa se sfarama sub puternica lovtiura de ciocan. Privi peste umarul trollului la celelalte doua namile ce alergau spre el. Isi descoperi umerii de pelerina si isi ridica bratul in sus, indoit ca un carlig, intinzandu-l cu acelasi gest cu care ai ridica o ofranda la ceruri. Trupurile trollilor se desprinsera de podea, plutind, figurile pocite rabufnindu-le in uimire. Isi rasuci incheietura inchizandu-si pumnul si miscarea nu ii lua mai mult de o clipa; spinarile incovoiate ale lighioanelor se izbira de tavan, troznind. Isi desfacu apoi degetul aratator si, rotindu-si bratul, il indrepta spre stanga, spre craniul agatat in fata intrarii ce ducea la bucatarie. Ca o sageata, trupul lui Grac’k se infipse in coarne, strapungandu-I pieptul si gatul. Ciocanul ii cazu din mana si trupul ii atarna gata sa cada, ca o halca la uscat. Repeta aceiasi miscare din deget, iar ceilalti doi se infipsera la randul lor in capetele mari de capra agatate pe peretele din fata. Ramase cu mana intinsa cateva momente, admirandu-si imaginatia; o lasa apoi sa cada pe langa trup. Odata cu ea, trupurile trollilor se prabusira, cu craniile inca infipte in spate. Se indrepta spre iesire. In cateva momente cei de sus vor cobori sa vada ce se-ntamplase, servitoarele vor reveni de la piata si totul va denatura intr-un vacarm… deloc placut.

[Dominus]

Razele calde ale sorelui mangaiau firul subtire de matase pe care micul paianjen il aseza cu precizie. Casa lui era o capcana, o capcana ce se intindea intre doua frunze lungi de kurzak. De partea cealalta a panzei elful clipi, "Atat de mic si atat de periculos…" isi spuse, insa brusc se ridica in
picioare cu ochii atintiti in vale; cu urechile incordate si tinandu-si
respiratia ca si cand ar vrea sa asculte ceva. Ramase cateva secunde nemiscat, parca contopindu-se cu copacii ce il inconjurau. Isi incrunta ochii negrii ce priveau departe printre copaci, incercand cu greu sa prinda o urma de miscare.
Insa nimic, doar fosnetul frunzelor in adierea vantului. Auzi un bazait pe langa urechea dreapta si ridica iute mana, oprindu-si pumnul in dreptul capului, mai ramase cateva clipe nemiscat, apoi se intoarse iarasi catre panza de paianjen si isi deschise palma eliberand insecta galagioasa. Un urlet rasuna din vale facandu-si loc printre verdeata copacilor; nu mai ezita, isi ridica
gluga si porni rapid intr-acolo.

==o==

Un racnet si micul topor incrustat cu rune se izbi cu putere de scutul indoit al razboinicului care se dadu cativa pasi inapoi din fata furiei trollului, sprijinindu-se in sabia sa lata. Era aparat de o armura grea cu semne vizibile de razboi pe ea, strangea din dinti si respira rapid. Era slabit si lipsit de vlaga, nu mai avea puterea de a lovi creatura cu palosul. Se incorda si ridica scutul reusind sa redirectioneze o alta lovitura puternica al celui de-al doilea topor al trollului. Mai facu doi pasi inapoi cat sa evite alt sir de lovituri ale creaturii turbate. Ochii trollului erau rosii ca sangele, privind
parca in gol, neavand o tinta fixa, balele i se scurgeau de pe buzele groase… isi lua avant si cu cele doua topoare desupra capului se arunca peste razboinicul ranit, care speriat cazu pe spate tinand strans scutul deasupra sa.
Topoarele lovira cu forta simultan scutul aruncand in aer bucati din el. Cu o ultima sfortare soldatul icerca sa loveasca trollul insa acesta se feri in ultima clipa dandu-se in spate cu un marait ce exploda intr-un urlet. Se pregati sa atace din nou dar se opri si isi intoarse chipul hidos spre umbra unui pin de unde se auzi o voce calma dar in acelasi timp amenintatoare cu un ton sarcastic:

"Si care ar fi scopul acestei dispute?"

"Nu e trreaba ta! Carrra-te!" suiera trolului printre dintii galbeni ascutiti, aratand amenintator cu un topor catre elful ce statea nemiscat in umbra pinului. Trollul ramase toporul indreptat catre el asteptand un raspuns, dar elful ramase tacut. Furia berserkr-ului crescu deoarece nu putea vedea nici macar expresia ce se ascundea sub gluga din umbra, isi imagina ca elful zambeste plin de calm.

"Rrrazi in fata morrrtii?! Corrbii se vor infrrrupta din carrnea ta astazi!"
zbiera si arunca cu toata puterea unul din topoare inspre umbra ce ramase pe loc sfidatoare. Lama ascutita a toporului intra adanc in lemnul copacului aruncand aschii. Elful iesi in lumina si isi ridica gluga aratandu-si chipul brazdat de dungi negre si zambi. Infuriat de ratarea rusinoasa dar si sfidarea elfului, trollul se repezi asupra lui zbierand pe limba lui un blestem. Intr-o
clipa elful isi dadu mantia ce ii acoperea corpul la o parte, mantie de sub care se ivi un arc alb deja pregatit cu sageata, pe care il ridica si tinti.
Sageata aducatoare de moarte isi lua zborul si intr-o fractiune de secunda strapunse cu putere gura deschisa iesind prin ceafa lata a bestiei. Cu ochii mari, pierduti, trollul se prabusi cu zgomot pe spate; din gura incepu sa se scurga sangele fierbinte, plin de ura, amestecat cu bale, iar pumnul in care tinea inclestat toporul incepu sa se desfaca incet...

Elful isi aseza arcul in spate si se apropie de razbonicul care statea intins pe pamantul inrosit de propriul sange. Respira in ritm alert, inca speriat de intalnirea cu moartea. Sangera dar pe chipul lui se citea multumire. Isi ridica capul atunci cand elful se apropie si i se adresa cu o voce stinsa:

"Te rog, ajuta-ma…" si simti cum totul in jurul lui incepe sa se roteasca pana cand deveni intuneric…

==o==

Vrajitorul isi aminti ca uitase ceva pe masa facuta acum tandari, se intoarse si cauta cu privirea printre resturile mesei, apoi se apleca si ridica saculetul de piele legat cu un fir auriu gros, ofta si se indrepta din nou spre usa. Cand ajunse in fata ei, aceasta se dadu de perete impinsa putere, iar in dreptul intrarii statea acum o silueta inalta intr-o mantie neagra ce ajuta un soldat plin de sange sa se tina pe picioare.

"Il poti ajuta?" ii spuse pe un ton grav vrajitorului. Acesta din urma ramase oarecum surprins, arunca o privire ranitului apoi aproba din cap. Elful il intinse pe soldat cu spatele pe o masa, se dadu un pas in spate si isi dadu pe spate gluga asteptand interventia vrajitorului. Batranul scoase saculetul ascuns sub pelerina si il goli de un praf albastru intr-o halba peste care
turna apa. Elful ii ridica capul razboinicului si vrajitorul ii dadu pe gat potiunea albastra.

"Praf de cactus Gide?" remarca elful uitandu-se la lichidul albatrui. Batranul ridica ochii incercanati ce stralucira pentru o clipa si il privi atent, apoi si-i cobori asupra ranitului si punandu-si palma pe fruntea acestuia rosti cateva cuvinte intr-o limba doar de el stiuta. Simtindu-se acum mai usurat, elful arunca o privire in jurul sau si observa mesele rasturnate, cadavrele trollilor si cele cateva servitoare ingrijind alti cativa raniti. Facu cativa
pasi si se aseza pe un scaun inca aflat in picioare privind dezastrul provocat de grupul de trolli.

"Hei tu, straine!" il striga batranul "acest om spune ca esti salvatorul lui si vrea sa iti stie numele."

"Nu sunt salvatorul lui, am fost norocul lui. Endril este numele meu." spuse elful fara sa se intoarca parca imaginandu-si lupta ce avusese loc aici mai devreme. Dupa o vreme batranul se apropie incet in spate lui:

"Endril Silverleaf. Am citi cartea ta. Este… folositoare." zambi cand spuse cuvantul ‚folositoare', el deja stia multe din trucurile plantelor. "Numele meu este Saraun." Elful ramase in continuare tacut privind resturile meselor. Dupa o scurta pauza vrajitorul continua "Cred ca o persoana ca tine calatoreste mult, care e urmatoarea ta tinta?"

"Am marcat varful Thorin din interiorul Trollandului pe harta mea. Si cu voia lui Mantar, zeul magiei, viselor si al zapezilor, acolo va fi urmatoarea mea oprire." Batranul vrajitor tresari la auzul numelui Trolland-ului si ochii i se aprinsera din nou pentru o secunda.

"Intr-adevar? Atunci poate imi poti face o favoare? Un vechi prieten are acelasi drum cu al tau…. ma intrebam… puteti calatori impreuna pana acolo?"

Masiva usa a bucatariei se deschise si in dreptul ei se ivi o silueta inalta intunecata ce se indrepta spre cei doi urmata indeaproape de un goblin marunt tinand de mana o fata.
-------------

[SpiderJerusalem]

Lemnele ude scoteau un fum inecacios, ce se impletea cu suvitele de ceata rece, plutind mai departe deasupra noroiului primelor ploi de primavara. Era acum la marginea orasului, pe camp, sub un sopron paraginit al carui scanduri putrezite incercau eroic sa opreasca vantul. Faptele zilei trecute ar fi trebuit sa se petreaca mai demult - cel putin o parte din ele. Dar ceva le stavilise cursul firesc , iar forta cu care se precipitasera, izbucnirea tensiunilor acumulate de atata timp o tarase cu ea. Din cand in cand, prin minte ii fulgerau fragmente de imagini, cuvinte, chipuri...Nu-si amintea unde le vazuse sau le auzise pe toate; dar, in chip ciudat, avalansa in care se pomenise atat de brusc, in loc sa-i provoace confuzie, o luminase intr-un fel; ii aruncase la suprafata constiintei amintiri pe care nici nu stia ca le are. Iar acum toate incepeau sa capete un sens. Nu era vorba de semne sau mai stiu eu ce...nu, imaginea coerenta ce incepea sa se formeze ii amintea de ce se afla aici. Cautarea ce nu se sfarseste niciodata, inceputa in lungile seri petrecute cu Lucien in biblioteca. Bietul Lucien, mereu atat de serios...Zambi usor. Nu mai departe decat ieri ii scrisese; cuvintele ii sunau inca in minte...

"Drag Lucien,

Asa cum stau acum pe pat si iti scriu, simplul act de a pune tocul pe hartie pare foarte straniu in sine. De cand a devenit comunicarea atat de distanta? Atat de la voia intamplarii. Atat de inutila. Cat de real pare in schimb sa vorbesti cu cineva, sa-l privesti in fata si sa-i cunosti reactiile exacte fata de cuvinte...poate ca ma simt asa doar din cauza ca nu stiu cum va ajunge aceasta scrisoare la tine; Fathill e atat de departe de Dreaming. Poate ca scriu asta doar pentru mine, asa cum poate toti oamenii scriu scrisori...
Lucien, nu sunt bine. Asa cum probabil iti dai seama din gandurile imprastiate carora incerc sa le dau forma pe hartia asta. Nu sunt bine deloc. Sunt trista si furioasa dincolo de imaginatie. Invat in sfarsit cum e sa traiesti printre oameni. Ura e un lucru atat, atat de urat...Si n-am vazut-o cu adevarat pana in ziua de astazi. Stiam ca exista in capul meu, in mintea mea. Dar n-am simtit-o niciodata in inima. Si zei...cum doare!
Am pierdut din nou sirul. Nu e drept din partea mea sa-ti fac asa ceva. Daca vreodata vei primi aceasta scrisoare, te vei ingrijora fara rost. Imi pare rau. Nu vreau sa se intample asta. Dar am nevoie de un prieten, de cineva care stie...care s-a indepartat de oameni. Fratele meu n-ar intelege. El nu intelege nici macar ce fac aici. El doar m-ar incuraja sa ma ascund de uratenie. N-a putut niciodata accepta realitatea, indiferent de forma. Si nu, nu vreau sa ma ascund. Nu vreau sa ma intorc in Faerie si nu vreau sa caut refugiu in Dreaming. Am venit aici pentru un motiv. Si n-am de gand sa renunt.
Trebuie doar sa-mi amintesc de acest motiv. Am venit aici pentru a fi eu insami, pentru inceput. Cu totii avem un graunte de uratenie, Lucien. Chiar si Lord Shaper. Mai ales el, cred. Stii, la inceput credeam ca am venit aici pentru a-l uita, pe el si creatiile lui. Dar mi-am dat seama ca nu pot. El este, sau era (inca nu sunt sigura), imaginatia umanitatii. Fiecare vis pe care l-a creat a fost o reflexie a subiectelor sale. N-a creat niciodata teama in forma unui cosmar, sau dorinta in forma unui vis erotic, sau bucuria in forma unei fantezii minunate. El doar a adunat laolalta ceea ce exista deja. Exista multe laturi ale umanitatii. Exista multe fatete ale emotiilor, si toate depind una de alta. Iar acest lucru mi se pare deopotriva inspaimantator si minunat. De aceea ura pe care am vazut-o azi pe fetele acelor oameni m-a durut atata. O aveau dintr-un motiv; a venit de undeva. Daca e sa fi invatat ceva in timpul petrecut in Dreaming sau aici, e ca opusul dragostei nu e ura. E apatia. Iar faptul ca aceste doua sentimente nu sunt atat de indepartate e cutremurator. Rasar din acelasi izvor, daca le permiti, daca te lasi prada actului posesiunii, sau al dorintei, sau al luarii cu forta.
Cumva...cred ca intelegi toate astea. Poate de aceea iti scriu. Blandetea ta trebuie sa vina de undeva. Bunatatea ta pare opusul violentei de astazi. Cu toate astea, amandoi stim ca extremele nu sunt niciodata atat de diferite precum par. Sunt sigura ca viata cu Lordul Shaper te-a invatat asta. Ce te infurie, Lucien? Pentru ce ai lupta? E ceva ce abia incep sa inteleg despre mine insami. Cu toti avem luptele noastre...depinde doar daca pentru o cauza cu adevarat justa. Iar cei pe care i-am vazut astazi credeau ca au o cauza justa. Ce incurcata plasa de nebunie tese omenirea in jurul ei...Acelasi impuls care-i indeamna sa creeze ii face sa si distruga. Daca ar putea accepta acest adevar, lumea ar fi un loc mult mai fericit.
Poate ca asta e lupta mea, Lucien...Poate ca straina vad mai mult adevar decat ei. Si poate...sunt in stare sa ajut, cumva.

Cu drag,
Nuala"

Scrisese asta chiar inainte de a parasi hanul, ce devenise atat de brusc scena prea multor intamplari, prea multor intalniri. Ajunsese la concluzia ca nu e intotdeauna suficient sa astepti raspunsuri; cateodata trebuie sa te ridici si sa pleci in cautarea lor (cu toate ca mai intai ar fi trebuit sa afle intrebarile, caci ce rost are sa stii raspunsul la o intrebare gresita..?). Asa ca se hotarase sa plece din oras si poate chiar din tinut, sa mearga poate sa vada marile biblioteci din Altaria. Dar drumul pana acolo era cat se poate de lung si anevoios pentru o fiinta plapanda ca ea, si deja se descurajase. Se oprise chiar dupa ce depasise ultima casa din Fathill si acum tremura sub cerul inca inghetat, intrebandu-se cat de inteleapta a fost prima ei decizie, sovaind, asteptand, adormind in cele din urma.

[Opposite]

"Te-am asteptat, Opposite", si-mi zambi multumit ca rabdarea-i fusese rasplatita. Venise mai devreme. L-am privit in ochii ce-i straluceau satisfacuti apoi, apropiindu-mi pleoapele, mi-am continuat litania. Apreciindu-i discretia de a nu ma fi intrerupt ma bucurai de valul opac ce mi-se lasa peste ochi, atenuand focul opaitelor ce, precum acele, imi intepau retina, transformandu-l in luminite ca de licurici pe cale sa se stinga sub dimineata ce acum se facea simtita si celorlalti. "Ai ceva pentru mine, Saraun?". Imi confirma printr-un licar violet ce batu distanta pana la mine atras de speranta ce-l astepta. Clipind des, incepu sa rosteasca o invocatie de neinteles, intinzand mana dreapta pe masa, cu plama facuta caus.

Caroiajul stralucitor ce se invartea incet deasupra diamantului (aparut nu stiu cand in palma vrajitorului) parea o imagine din alta lume, si, fara sa-mi dau sema cand facusem gestul, ma surprinsei cu buzele inclestate si cu capul inclinat pe o parte, hipnotizat de rotirea dreptelor luminoase ce pareau ca izvorasc fara incetare din piatra sustinand caroiajul cu fire subtiri de panza de paianjen. Mi-am smuls cu greu privirea." S-ar putea sa fim deranjati. Sunt viitoare victime ce ma cauta si nu vreau sa ma arat lor....acum"."Imaginea e doar pentru ochii tai, nu ai
de ce sa te temi." Si-si lasa din nou sclipirea violeta sa-i lumineze fata in semn de incredere.
M-am uitat din nou catre naluca ce plutea intre noi. Linii se adaugau acum incet deaspura gratiilor de stele de sub ele. Lin se defineau campii de un verde crud, cu puncte dese ca de smoala ce se rareau pe masura ce se apropiau de est, de dealurile ce pareau tuberculi gata sa iasa din pamant, prinzand rod pe alocuri, formand paduri intinse al caror miros puteam sa-l simt aievea, purtandu-ma spre muntii ale caror poale erau acoperite de matase verde. In final se putea deslusi treptat duritatea gri a cremenii si raceala alba a piscurilor ce-mi impusera pentru o clipa, doar o clipa, strainul sentiment al dorului de casa.
Imaginea, de marimea unui scut mic, se apropie de ochii mei, rotindu-se usor, ca un disc in cautarea prazii, imbiindu-ma s-o ating. Mana imi trecea prin ea ca prin aer. "I-se spune holograma si doar tu o mai vezi. Acum ca te-ai obisnuit cu ea, pot sa-ti arat. Acesta a fost traseul celor pe care-i cauti, pana cand...". Se contura un drum negru, serpuit, de parca un parau izvorase din miezul campiei unde era acum, gandeam eu, orasul Altaria. Drumul continua serpui printre orasele de campie, urcand timid, prin vai, spre munte, mereu spre munte.Orasele se rarisera si abia zaritele catune, se pierdeau in pustietatea Trollandului, ocolite cu grija de ata neagra ce parea ca taie tinutul in miniatura in doua parti egale. Muntii mi-se apropiasera de chip odata cu intreaga nalucire, atingandu-mi cu lumina lor chipul impietrit de uimire. Asteptam frematand de anticipare, stiindu-le prezenta pe acel desen din lumina, urmarindu-le pasul sigur spre piscurile albe, din ce in ce mai apropiate. Le simteam clocotul sangelui in vene la fiecare deal depasit, odata ce impunatorul munte domina intreg orizontul. In punctul in care primul Tann'ri trebuia sa sarute piatra, curgerea se intrerupse brusc, urmata la scurt timp de disparitia intregului peisaj."...aici le-a fost pierduta urma. Acolo trebuie sa-ti incepi cautarile, dar nu singur Opposite, trebuie sa pleci insotit caci drumul iti va fi prea greu ca sa-l parcurgi singur... Cu ce scop ii cauti pe Tann'ri in Trolland?"."Fratele meu vrea sa-i gasesc."."Ah, fratele tau..." si ochi-i sticlira in directia mea. M-am prefacut ca nu observ. Nu-mi mai pasa daca ma credea nebun. Dupa o lunga tacere, intrerupta doar de intrarea furtunoasa a vreunui client grabit, intrare ce lasa sa intre lumina soarelui aflat tot mai aproape de zenit prin crapatura usii masive, imi rosti soptit:"Mai am ceva pentru tine..." si palma lui rece imi atinse fruntea. Simtii caldura atragandu-ma spre un vis antrenat si de rostirile sale magice ce, cu fiecare sunet ce-mi picura vraja in urechi, ma impingea catre un delir ce-mi parea al hesperidelor, delir fara de control ce-mi purtase si inainte muschii si instrumentele...

Picaturi de sange de pe tavanul micii hrube ii cadeau in parul negru. Inca nu-si dadea seama de prezenta lor, uitandu-se speriat la zidurile sub care incepusera sa se miste forme ruginii. O dara calda ii inmuie fruntea, prelingandu-se printre ochi, spre varful nasului, trezindu-l la realitate. Vru sa vada lichidul unsuros ce-i pata fata. Observa ca are pumnul strans, suvite maronii de materie nedefinita scurgandu-i-se printre degetele lungi. Il deschise si, vazand ce are in palma, isi simti stomacul intors pe dos de parca ar fi primit o lovitura puternica in burta. Siroaie intregi isi gasisera vad pe obrajii lui, intalnindu-se pe barbie de unde, intr-o cascada purpurie, ii cadeau pe pieptul prafuit si, apoi, mai jos pe pantalonii pe care se citea usor lungimea drumului parcurs pana aici. Era inmuiat tot in sange si, uimit de ploaia rosie ce incepuse sa-i impaienjeneasca privirea, ridica ochii spre inaltimi asteptandu-se sa vada zvarcolidu-se deasupra sa nori de culoarea apusurilor. In schimb vazu iesind din tavanul ce mai inainte era de piatra, vene pulsand de prea plin, din crestaturile carora, gheizere orientate in jos, udau totul din abundenta. Forme fugitive se profilau acum mai clar pe pereti. Aici un chip urland, dincolo o fata indurerata schimbandu-si forma, rapid, intr-o membrana ce parea ochiul unui demon, alaturi, iata!, o fizionomie cunoscuta, pe celalalt perete profilul unei lame grabindu-se spre a sterge un zambet. Revelatia il tranti in genunchi pe pardoseala ce devenise covor de maxilare sfaramate parca de ciocane, tibii roase de colti nevazuti si torsuri faramitate sub imense forte invizibile, toate ingalate de perdeaua rubinie. Voma indelung, lacrimile amestecandu-i se cu fire lungi de hrana partial digerata ce-i ieseau pe nas. Hohoti de durere si sila si plansul lui se transmise fiecarui chip de pe peretii vii, dand nastere la un bocet asurzitor ce cuprinse grota inaltindu-se pana la paroxism, innebunindu-l, facandu-l sa vomite doar fiere al carei gust amar nu-l mai simtea, complesit de sangele intregului sau neam, ce-i intra in gura si urechi. Magia revelatiei opri totul cu propozitiile sale simple: poporul lui nu mai exista. Trebuia sa moara alaturi de el. Se ridica in picioare. Totul tacu. Hruba era aceeasi: peretii erau imbibati de umezeala, din tavand cadea sporadic o picatura de apa, podeaua era tare si rece. Nimic nu se intamplase. Se uita la hainele sale. Armura de piele usor prafuita avea aceeasi culoare cenusie pe care o stia dintotdeauna, pantalonii erau patati pe alocuri de noroiul drumurilor, mainile-i erau curate, degetele-i lungi erau gri, nepatate de nici o presupusa materie scarboasa. Insa obrajii ii erau uzi de lacrimi nezvantate si in gura simtea gustul acru al vomei ce i-se prelinse printre picioare. Un marait il facu sa-si ridice privirea. Un caine mic, ce-si arata coltii, ii bloca intrarea. Il masura uimit din priviri. Un altul il dubla. Caninii foarte lungi si drepti emanau lumina ca doua faclii mici si albe. Incerca sa-si opreasca tremurul. Altul aparu, apoi altul si inca unul pana cand iesirea era ocupata de micile fiinte. Spaima il facu sa-nghita-n gol cu gura facuta punga, prea istovit ca sa faca altceva decat sa se uite tamp inainte, la animalele ce pareau un singur trup. Maraitul calm al micilor bestii spane, cu pielea neagra si ochii sclipind ca rubinele, il tinea in loc ca paralizat. Stiu ca va muri in clipa in care primul caine facu un pas inainte. Tocmai el, intaiul Aycharaych, Sorray Tann'ri, cel mai viteaz din tribul sau, sa moara sfasiat fara lupta. Ah, ce rusine. Ce ar fi zis fratii sai Baa'zu, Korda si Creeth...? Si zambi ironic la gandul orgolios ce-i trecu prin minte. Mai gasi puterea sa se intoarca cu spatele si sa-si astepte moartea. Nu trebui sa astepte mult. Pieirea-i veni prin coltii ce-i impunsera ceafa.

[Dominus]

1103 A.A.

Demult, intr-o era in care pacea era amenintata de umbrele intunericului...

Mania ii cucerise inima si lacrimi ii aparura in ochii tristi, conduse-se acest popor aducandu-l pe culmile gloriei dar astazi intregul lui imperiu era in flacari; tipete, sange, foc si moarte era tot ce mai ramasese din intregul oras, era tot ce mai putea vedea si auzi in jurul sau. Ucisesera copii si femei fara sa faca deosebire de ostenii ce isi avantau imensele topoare cu vitejie impotriva armatelor intunericului, insa numarul bestiilor era coplesitor, ca o pata cenusie ce inundase zarea. Astazi sub umbra mortii isi vedea visul destramandu-se, isi vedea poporul macelarit si orasul adus in ruine. In fata sa necromantul statea calm pe calul sau negru ca noaptea privind-l sfidator de sub coif. Doar ei doi ramasesera pe loc privindu-se adanc in timp ce in jurul lor sangele sarea in toate partile. Urletele de razboi astupau clinchetul lamelor ascutite ce se loveau haotic. Il privea cu scarba si cu multa ura in ochi pe calaretul in negru. Chiar si in tumultul bataliei il putu auzi vorbindu-i cu o voce ragusita parca vanind de undeva dintr-un abis:

"A sosit ziua, Borbarad, imparatia ta nu mai este. Nu te mai poti impotrivi, inmaneaza-mi Piatra si am sa crut viata ta si a poporului tau. Ce a mai ramas din el."

"Intr-adevar neagra si blestemata e aceasta zi!" striga dwarful spre cerul acoperit de nori negri ca cenusa, apoi isi cobori privirea plina de furie asupra calaretului. "Dar vei da gres, Piatra va ramane unde ii este locul, nu in manile tale murdare!"

"Prostule!" il intrerupse cu o voce de tunet calaretul "Tu ai ales, daca asta ti-e dorinta atunci vei muri de mainile mele!" si dandu-se jos de pe cal isi trase iataganul incrustat cu insemne magice de sub pelerina si scutul rotund. Borbarad stranse puternic imensul sau ciocan de razboi, striga numele lui Grimbod, zeul razbunarii, si cei doi se inclestara in lupta. Prima lovitura o dadu dwarful lovind cu putere scutul, facandu-l pe necromant sa se retraga cativa pasi surprins de puterea dwarfului. O a doua lovitura il facu sa se mai dea cativa pasi inapoi si dandu-se intr-o parte reusi sa se fereasca de forta celei de a treia lovituri. Lama lata a iataganului lovi, insa fara efect, metalul ciocanului pe care Borbarad il ridica deasupra capului si il avanta in fata, Aramon, necromantul, fu surprins de usurinta cu care manuia dwarful ditamai ciocanul de razboi si abia in ultima clipa se retrase din calea sa; pamantul se zgudui sub lovitura puternica a armei grele. Profitand de pozitia dwarfului Aramon lovi, insa loviturile se oprira in armura ce acoperea umerii, dwarful ridica ciocanul care in drumul sau lovi mana in care tinea iataganul crapandu-l in doua, Aramon privii neincrezator la jumatatea de lama cu care mai ramasese in mana, o indrepta inspre dwarf si apoi o arunca furios. Borbarad lovi iarasi cu multa ura si cu asa putere scutul incat il arunca la pamant pe adversar. Acum necromantul statea intins pe pamantul ruginiu la picioarele prazii sale si cum dwarful isi ridica ciocanul de razboi sus deasupra capului Aramon lovi. Cu reflexe rapide ca fulgerul isi ridica bratul drept si azvarli o sageata otravita ce se infipse in gatul gros al dwarfului. Cu o privire neincrezatoare Borbarad scapa din maini imensul ciocan, isi duse mainele la gat privindu-l in ochi pe Aramon, apoi cazu pe spate cu ochii la cerul ce se intuneca din ce in ce mai mult…

[Dominus]

250 P.A.

Inaintea inceperii calatoriei lui dark_elfului Opposite....

Era pe la asfintitul soarelui cand pasii lui se oprira in dreptul unui paraias ce izvora de la radacina unui copac batran, aplecat deasupra rapei. Foarte departe in fata lui se arata plaja mangaiata de valurile purpurii in care se scufunda in zare soarele. Se auzeau infundat doar valurile ce se pargeau usor de mal si fosnetul padurii lasata in urma.
Pe acest varf de munte, Endril mai ramase putin cu privirea atintita in dapartari la pata rosiatica ce se contopea acum cu Marea Interioara, apoi se aseza jos, pe iarba inalta, isi scoase fluierul din lemn de essassar si incepu sa cante.
Fiind foarte priceput la un astfel de instrument si totodata nepasator fara de pericolul sunetului sau cristalin in acest pustiu, incepu sa cante un cantec de dor al elfilor din tinuturile inalte. Si chiar in timp ce canta, paraiasul de la picioarele lui incepu sa creasca marindu-si debitul si incepu sa curga cu putere printre pietre la vale. De acum soarele adormise insa Endril lua acesta ca pe un semn, se ridica degraba si, ajutat de luna plina si de vederea sa foarte buna, porni pe urma paraului coborand in intuneric. Astfel Endil cobori de pe piscurile inalte ale Gareth-ului si trecu spre Est, inspre Sanctuar apoi spre Sud; si paraul tot crestea in mersul lui pana cand, in a treia zi de calatorie Endril recunoscu piscurile ascutite din Sud, dar in acea vale el nu mai fusese in nici o alta calatorie.
Acum drumul era mai lin dar oboseala incepu sa isi spuna cuvantul si pasii elfului erau din ce in ce mai inceti si Endril incepuse sa se indoiasca de semnul paraului, dar nu se opri. In seara celei de-a treia zi paraul coti brusc si intra intr-o pestera ingusta in care se pierdu. "Asadar, instinctul meu m-a inselat?! Semnul acesta nu m-a adus decat in intuneric!" Si, obosit si dezamgit, se aseza pe o piatra de pe marginea paraului inca uitandu-se la firul de apa ce disparea in intunecimea pesterii... si o adiere usoara batea din Est.

In dimineata zilei urmatoare Edril cobori la gura pesterii si intra. Mare ii fu mirarea cand pe peretii reci ai pesterii zari insemne, vechi rune ale dwarfilor. Endril ridica de pe jos o torta pe jumatate arsa si o aprinse cu doua pietre ce le tinea in saculet. Cand flacara se aprinse un murmur trecu de-a lungul peretilor ca un ecou. Nici un fel de lighioana nu traia aici. Se intoarse si privi lumina oarba a diminetii ce se stecura rotindu-se prin praful de la gura pesterii. Se intoarse iarasi cu spatele la lumina si inainta cu grija. Avea sentimentul ca pasii lui calcau pe un loc sfant; si un murmur continuu, ca o rugaciune se prelingea pe peretii pesterii urmarindu-l. Flacara galbena a tortei facea ca panze de praf vechi de sute de ani sa arda rapid prefacandu-se in scrum. Drumul se intortochia si cobora in maruntaiele pamantului si se opri cand zari doi stalpi inalti sub forma unor imense coicane ce pazeau holul de dinaintea sa. La baza lor, pe manere, se distingeau picturi - in mare parte scene de lupta, iar capetele ciocanelor erau incrustate cu rune ce pareau sa straluceaca la lumina galbuie a tortei. Vru sa mai faca un pas insa inima ii ingheta cand o voce de tunet ii vorbi:

"Opreste-te!" se lasa liniste, apoi vocea continua dupa o scurta pauza "Esti o fiinta buna sau esti rea?"

"Toti avem partile noastra bune si partile noastre rele" spuse elful cu jumatate de gura privind imensii stalpi de unde parea ca vine vocea " insa cred ca partea buna ma domina."

"Vorbesti adevaruri! Deoarece pot vedea in sufletul tau! Dar ce te-a adus aici?"

"As crede ca a fost un semn al zeilor si nu un siretlic." raspunse Endril ingitind in sec.

"Zeilor le place sa priveasca." adauga vocea pe un ton trist pierdandu-se in intuneric "dar va fi a ta……"

Endril privi in jur apoi inainta prin tacerea ce era sparta doar de zgomotul paraului de la picioarele sale si deodata flacara tortei lumina o intreaga incapere, murmurul deveni brusc puternic si apoi se stinse ca intr-un ecou. Inima ii batea cu putere, simtea ca cineva sau ceva puternic inca mai salasuia aici. In mijlocul incaperii era un altar de piatra pe care era intins un corp imbracat intr-o armura grea. In mintea sa ceva ii spuse ca era un mormant antic iar corpul in armura era al unui brav imparat al unui popor de pitici ce a trait pe aceste meleaguri cu mii de ani in urma. Tinandu-si respiratia Endril se apropie de acesta... armura era din argint dar straturi groase de praf odihneau deasupra-i. Se distingea corpul unui unuia din neamul piticilor, nu ii putea vedea chipul caci era acoperit de un coif in forma de coroana cu doua coarne indreptate in jos, mainile invelite in manusi de metal erau impreunate pe pieptul acestuia tinand un ochi de piatra. In jur nu erau comori ci doar arme, multe arme, toate sprijinite de piatra pe care odihnea fostul imparat, toate invelite in panze groase de praf. Cu atentie Endril dadu un strat gros de praf de pe piatra, o ridica si o studie din ochi; simti ceva ciudat, parca timpul stata in loc si o amintire a celor ce odata au locuit aici trecu prin el ca un val, erau doar sentimente... sentimente ale unui popor apus demult, sentimente de mandrie, ceva nemuritor dar sortit pieirii... toate trecura prin mintea lui intr-o fractiune de secuda. Apoi baga Piatra in saculet si intorcandu-se pe calcaie se indrepta spre iesire afundandu-se in intuneric.

[animalu]

Ochii negri fura ascunsi de imbratisarea ingemanata a pleoapelor pentru un lung moment, cutele de la colturile ochilor devenind vizibile si accentuand prezenta vinelor umflate. Sangele aproape ca'i fierbea, energiile descatusate strangand necrosisul de pe o raza de zeci de mii de coti si concentrandu-l in fiecare celula a fiintei pe jumatate vii - Chad. Buzele crude, aproape inexistente, crapara si fosnira cu un sunet sec atunci cand zambetul i se ridica din adancurile mintii numai ca sa capete o efemera forma fizica in momentul de maxima Audienta: neknek. Podeaua de piatra vibra surd, trimitand efectele cutremurului in scheletul ghoulului prin calcaie, aerul insusi aducand senzatii dureroase in dinti si stomac cand mana palida atinse piatra focala a ritualului. Micile simboluri incepura sa straluceasca cu o lumina verde bolnava, esenta nevietii fiind rafinata la niveluri imposibile de catre vointa pura a Lordului. Un tremur general ii cuprinse trupul in momentul in care coardele vocale se supusera in sfarsit mintii prea absorbite de ritual. "Saae dom uth'da-lah n'am she-kat.. Suu tek oh ut'nar dee'la.." sufletul i se razvrati impotriva blasfemiei dar era prea tarziu, cele doua planuri contopindu-se in mod subtil, revelandu-i o imagine de cosmar. Toti membrii Consiliului il priveau, in fond trebuia sa realizeze ceva maret.. iar buzele ii continuau ritualul parand sa aiba o vointa proprie. "Sheni gath'or cah neem-da, guth rekgar shesta naam.." silabele inumane continuau sa loveasca aerul cu o violenta inimaginabila, invocand forte ce trebuiau sa ramana neatinse in veacul veacurilor. Abia putea respira, iar corpul parea cuprins de o toropeala placuta in momentul sublim al precipitarii necrosisului in propria carne. Structurile cuprindeau majoritatea Erelor, si nu era deloc greu pentru un Initiat sa patrunda in flux si sa caute ceea ce-l interesa folosind Agentii, mereu prezenti si mereu serviabili. Intr-un tarziu, coconul protectiv i se revela, dupa aproape patru ceasuri de repetare obsesiva a formulelor de protectie, caci necrosisul era in fond un mediu ostil vietii. In planul astral era liniste, nimeni prin preajma, nici un suflet indeajuns de corupt ca sa priveasca macar indeaproape obiectul verde inchis lasat in paragina undeva pe marginea Abisului. Atmosfera era incarcata cu esenta pura a mortii, energia ce punea in functiune constiintele trecute de Bariera, care reprezenta pragul dincolo de care orice suflet incepea Calatoria. Acesta insa.. se cutremura atat fizic cat si spiritual, acesta preferase sa ramana in afara Abisului - locul din care nu se mai putea intoarce nici macar El, primordiala Fantana a Sufletelor. Podeaua planului era un muschi aproape putred, cu fire razlete de vegetatie uscata si diforma, toate insa parand sa fie invigorate cu cat se aflau mai aproape de cocon. Isi tinea lama rituala strans, metalul verzui stralucind imbibat de esenta locului, iar momentul in care varful atinse pufoasa substanta a coconului, trupul fizic i se chirci si se prabusi pe lespedea imensa pe care ritualul avea loc. Printre cei ce priveau - echivalentul consternarii. Trupul lipsit de viata inca strangea in pumn stravechea lama Niktuku, o reminescenta interzisa a Vremii Negre, iar aceasta isi pastra stralucirea chiar si cand posesorul isi schimba Starea - o abilitate de temut pentru Lorzii Negri. Coconul insa era usor de taiat, iar sufletul Lordului pierdu legatura cu planul fizic, cordonul ombilical ce'l lega de propria carne subtiindu-se vazand cu ochii. Litaniile de protectie lipseau acum.. doar linistea era prezenta in imensa sala in care sutele de Dark Elfi isi priveau Lordul murind pentru un inceput glorios. Lumina era verde, dar nu un verde stralucitor, ci aura carnii putrede si a lichidului ce se scurgea din gurile mortilor, o unica perspectiva, tacuta numai pana in momentul in care corpul lui Chad incepu sa se destinda pe podea, apoi ridicandu-se incetisor, in timp ce-si indrepta postura. Nu muschii erau folositi, ci aerul in sine parea sa suporte ceva fara greutate, o actiune ce avea cu siguranta originea in planul astral. In linistea cavernei, in linistea Muntelui, in linistea ce ascundea fiecare respiratie a Dark Elfilor, rasuna silaba primordiala, silaba ce ducea vanturile Negre si cea care amortea limba celui ce-o spunea, de nu era deja amortita de dulcea moarte: "Thaum".. spuse trupul, si in acel moment Chad inceta sa existe, caci trupul dezbracat si zbarcit isi recapata tinuta demna, chiar carnea se tara incet pe oase si se umfla, sugand substanta trupurilor din preajma ca sa-si construiasca muschii si excrescentele osoase, vasul carnal in plina metamorfoza spargand linistea din nou cu cuvintele limbii de dinainte de Viata.. "Gurahl kha'tur ?" intreba aproape dezmeticit, iar multimea tacuta raspunse intr-o singura soapta adulatoare: "Kha'tur Aramon.." - O noua Era se nascuse.


Noptile trecura, si trupul i se intrema vazand cu ochii, carnea dulce oferind buna hrana celui ce stia sa converteasca biosisul in necrosis, vechile practici interzise umpland mintile Dark Elfilor cu groaza si submisiune. Intr'un final, a optzecea noapte de la Revenire, fruntea lui Aramon se increti iar ochii i se inchisera de durere, un cui inrosit parea sa sfredeleasca capul necromantului in momentul in care pielea, apoi carnea i se rupse cu un sfarait tacut, iar a treia pleoapa se ridica. Momentul coincise cu ceva, caci Zeii nu faceau nimic fara temei, o unica revelatie si amintirile i se catarau din negura vremii, amintirile, da, ultimele lupte cu dwarfii, infrangerea poporului mandru si.. respiratia i se taie - piatra, amintirile revarsandu-se precum Potopul in mintea intunecata. Luminile tortelor se reflectau deformate pe cel de-al treilea iris, sub pleoapa ce nu se deosebea de carnea fruntii, iar la celalalt capat al Tunelului, un Elf curios examina insasi Piatra! Blasfemie! Sacrilegiu murdar si gangrena nenorocita! Cum indraznea ? Un scrasnet al coltilor albi ca fildesul si creatura se adresa celui mai apropiat Dark Elf. "Gadhe zhum deduh'ka." - o incuviintare grabita si tobele incepura sa sune, acel obraznic Elf nu va avea multa liniste.