LaSombra (18+)

[animalu]

912 AD - Biserica Saint-Louis de Garches:

Preotul se intorcea incetisor de la marginea padurii, lopata cu coada rupta fiind invizibila sub cutele sutanei. Bineanteles, nimeni nu stia ce facuse el, si tot atat de normal i se parea faptul ca va servi o minciuna credibila parintilor ce dis de dimineata isi vor cauta plodul ingrijorati de moarte - placerea si durerea se combinau uneori in mintea monahului, iar faptul ca o noapte de sodomizare pana la sange se terminase cu o crima i se parea la fel de relevant ca varsta baiatului.


958 AD - Biserica Saint-Louis de Garches:

Ploaia ropotea pe tigla noua, un sunet surd ce amintea de maraitul unei fiare. Ultimii enoriasi ieseau prin usile inalte, pe sub arcada acutita ce pastra cuvintele sfantului Anton. Una cate una, micile lampi sau faclii luminau dreptunghiurile acoperite ce inchipuiau ferestrele oraselului, iar strazile se bucurara pentru un scurt timp de prezenta oamenilor. Zambind, parintele Clomene isi lua ramas bun de la ultima batranica ce se prosterna, si trase usile masive din lemn de stejar. Drugul greu isi gasi locul obisnuit, caci ursii si alte fiare nu pregetau sa-si faca simtite ghearele si coltii in micile asezari de la marginea padurii. Inchizand ochii, parintele se intoarse incet si isi tari picioarele batrane pe placile de marmura. Batranele pupile facura ocolul salii imense ca in fiecare seara, multumind Domnului pentru norocul de a-l avea pe nobilul D'Arnou interesat de pamanturile acestea, si dispus sa isi fortifice pozitia indirect, prin mijloacele Bisericii. Urechile batrane nu aveau cum sa prinda loviturile potcoavelor pe piatra drumului, caci ploaia inghitea orice sunet. Apropiindu-se de altar, isi trecu degetele noduroase prin parul alb, si alte cateva fire ramasera prinse sub unchiile surprinzator de curate. "Heh.. vrei sa ma iei Doamne ?" Cuvintele abia soptite purtau insa veninul sfidarii. Nici un raspuns insa, caci nimeni nu e demn de a auzi glasul Domnului in zilele din urma.
Ajunse in sfarsit la altar, si isi cobori mainile pe altar, pipaindu-i muchiile tocite de timp. Chiar cand dadu sa se intoarca, usile grele armate cu fier fura izbite de ceva. Parintele tresari, si teama i se citi in ochi cand se gandi ca pedeapsa Domnului il ajunge in cele din urma. "Pleaca fiara !", urla batranul miscandu-si ciolanele intepenite catre scari. Izbitura ce urma insa nu era comparabila cu nici a unei fiare, caci in sfarsit zdranganeala metalului se auzi clar, ca si cum cineva ar fi folosit un berbec. Balamalele cedara, iar usile se lasara lenes pe o parte, invitand oaspetele ca niste paji. Tacerea ce urma era egalata doar de tensiunea ce se acumula, umpland aerul cu o energie ce facea parul sa se ridice si dadea pielii furnicaturi. Parintele incremeni, iar linistea a fost curmata de o lovitura nemiloasa, una din usi izbindu-se de podea pe cand cealalta aproape pluti pana in mijlocul salii. Cadrul negru al usii ascundea pradatorul, iar intunericul ii mangaia tandru conturul, pana cand Umbralul pasi in biserica.
Un marait scurt fu singurul raspuns la reziduurile de Numina ce impregnau locul sfant, arzandu-i pielea in ciuda platoselor monstruoase. Dalele grele de marmura erau inca uscate, dar nu ramasera mult timp asa, caci poalele robei incepura sa le linga incetisor, lasand o dara umeda si intinata de mocirla. Umbralul se deplasa incet, constient de efectul pe care il avea asupra muritorilor, o prezenta atat de malitioasa incat mintile oamenilor intrau in starea de victima, la fel ca orice vita ce isi astepta sfarsitul de mana macelarului. Isi tinea mainile impreunate, manecile largi acoperind orice urma de piele si sigiland semnele stravechi de protectie inchipuite de degetele albe. Inainta tacut, cu privirile icoanelor pironite pe el, sfidand regulile si violand deliberat lacasul Domnului. In acest timp, parintele privea.. privea si tremura la vederea necuratului care pangarea propria-i casa - sau era casa Domnului ? Incerca sa mearga de-a-ndaratelea spre scari, stiind ca n-are cum sa scape si totusi sperand in mod ciudat la un miracol. Acest lucru nu scapa perceptiei reci a Umbralului, care isi desclesta mainile si arata cu dreapta spre altar. Indeajuns de simplu, si indeajuns de convingator in linistea alungata numai de rasuflarea panicata a batranului.
Se supuse, caci cele doua luminite distincte de sub gluga gri mesmerizau orice ar fi dorit Umbralul, firisoarele de ura si furie pura manevrand batranul ca pe o papusa cu sfori. In sfarsit, mainile si spatele parintelui Clomene atinsera altarul, incercand pentru a doua oara in viata sa implore mila Demiurgului. "Doamne Dumnezeule.. nu-L lasa sa ma ia.. Doamne, Tatal nostru care esti in ceruri, sfi-"
Sunetul care curma rugaciunea era pe cat de neomenesc pe atat de intunecat, o marturie pura a concetrarii unor imense energii negative intr-un singur individ, o cruda blasfemie si o palma in obrazul Creatorului. "Taci." Arareori un marait din adancurile gatlejului poate fi articulat intr-un cuvant, insa acesta era cu siguranta inteligibil, caci vocea preotului se curma cu un scancet dezarticulat. Continuand sa se deplaseze, Umbralul se aporopia incet dar sigur de altar. Mana ce-i ordonase batranului unde sa stea acum se apropie de piptul acoperit de roba gri, intrand sub ea si apoi iesind, umflatura de la capatul manecii dovedind existenta unui obiect strans in pumn. Ochii mari si pupilele micsorate erau o dovada vie a faptului ca sfarsitul era vizibil pentru amandoi. Cu o miscare brusca insa, crucea de argint de pe altar fu smulsa si ridicata sfidator in fata intunericului de sub gluga prafuita. "Piei, necuratule ! Inapoi in Iad !"
Si o mana se ridica fulgerator, secerand imaginea crucii si protejand Umbra ce inchipuia fata celui ascuns. Un suierat furios urmat de un marait de fiinta ranita umplura imensa biserica, iar zambetul batjocoritor al preotului straluci in lumina lumanarilor ale caror flacari unduiau usor.. un dans macabru. Un pas in fata al batranului adauga noi nuante maraitului, iar cel in roba se retrase simtitor. "Daaaaaah, nenorocitule.. credeai ca ma prinzi pe mine asa usor ?" Jubila batranul. Din urmatoarea clipa insa, biserica fu umpluta de un hohotul de ras ce izvora din cele mai adanci puturi ale Iadului, un cantec de triumf asupra a tot ce e viu si in dominionul Creatorului, o sfidare atat de crunta incat icoana Maicii Domnului ce se afla pe peretele opus Umbralului se acoperi de lacrimi de sange. Capul de sub gluga se lasa incet pe-o parte, o ocheada batjocoritoare in timp ce mana proteguitoare cobora si era trasa in spate. "Blasfemie.." - rasuna din nou maraitul gutural, "Nu Crezi." Iar in momentul urmator sutana incepu sa crape, bucati din ea alunecand pe carnea decrepita si cazand la picioarele noduroase. Momente mai tarziu, un biet nebun gol incerca sa opreasca un copil al Iadului tinand in mana o cruce de argint si intonand rugaciuni in numele unui Zeu in care nu credea. Se opri intr-un tarziu, caci silueta ramase nemiscata. "Ce vrei.. ce vrei.." vocea scancita se facu auzita. Raspunsul insa nu era unul verbal, doar mana-I stanga zvacni inainte, aruncand ceva cu putere spre preot.
Miscarea il surprinse, iar reflexele nu mai existau demult in trupul atins de batranete. Incerca sa se fereasca de micile strafulgerari de lumina, insa durerea ii paraliza orice efort constient, umplandu-i mintea cu o gama atat de mare de dureri incat aproape lesina. Intreg corpul parea sa-i arda, iar nervii se chinuiau sa transpuna in senzatii niste traume pentru care corpul omenesc nu era adaptat. Incetisor, simti cum paraseste pardoseala, iar bratele se ridicara in lateral, cautand salvarea poate prin detasarea de corp. Aceasta nu se intampla insa, ci doar o senzatie de raceala il cuprinse dupa agonia initiala.

[animalu]

Altarul mustea de sange, caci corpul batranului plutea deasupra. Ochii transformati intr-o piftie sangeranda nu mai vedeau nimic, caci carligele ce-i sustineau capul agatau arcadele, prin ochi. Nici vorba sa mai auda ropotul ploii acum, cand timpanele erau perforate de alte doua carlige, toate patru alcatuind o coroana ciudata, continuandu-se in sus cu niste fasii unduinde de intuneric pur, caci Umbralul folosea insasi materia intunericului drept suport si mana. Din ranile capului, sangele se scurgea senzual pe gat, pe adancitura dintre clavicule, apoi pe pieptul ridat in jos. Carligele ce-i sustineau umerii erau ceva mai groase decat restul, in mod evident fiind concepute chiar pentru aceasta functie, iar cele ce treceau printre oasele palmelor reflectau conexiunea Umbralului cu credinta in Zeul batut in cuie. In curand, o alta mana de carlige atinsera corpul parintelui, fiecare dintre ele mult mai mic decat precursoarele. Acestea aveau alta menire.. sa elibereze aburul fetid al maruntaielor corupte, sa dea voie jerbelor de sange sa curga libere, eliberate din captivitatea in corpul acestui sicofant. Incepura sa-si faca treaba intr-un mod admirabil, urletele batranului fiind clare dovezi ca pacatul a fost gasit. Carligele ascutite erau infipte in abdomenul omului, apoi smucite de catre firele de intuneric, un fel ciudat de-a pescui, cu o si mai ciudata momeala. Cine stie ce "peste" ar fi tras la un asemenea vierme corupt. Firul filosofic al Umbralului inceta la o nota mai inalta, oarecum discordanta, a urletelor batranului. Clatinand dezaprobator din cap, facu un gest usor cu mana dreapta, iar pielea, carnea si muschii abdominali fura inlaturate intr-o orgie de sange si materii cleioase, cazand pe pardoseala cu un bufnet umed. Oarecum nesatisfacator, urletele incetara, dar o muchie ascutita dansand pe cativa nervi fu deajuns ca sa-l trezeasca din nou, iar cacofonia sonora reincepu. Intestinele atarnau acum ca niste ghirlande pe un obscen pom de Craciun, umede si verzui, pline de excremente si emanand un miros respingator. Incet, unele carlige sapara mai adanc in carnea batranului, patrunzand pana aproape de coloana vertebrala, apoi in jos.. in jos, cautand sursa pacatului dinspre inauntru in afara, macelarind precum niste fiare ce nu ucid din foame, ci din placere. Batranul se scutura si viermuia, obsesivele note inalte ale tipetelor variind in intensitate intr-o ciudata sincronizare cu carligele ascutite ce-i transau acum barbatia si vezica, intregind panorama prin adaugarea unui liant intre diferitele planuri de actiune. Altarul era acum de un rosu inchis, marturie a spalarii pacatelor. Un ultim urlet impregna zidurile bisericii cu o eterna durere si ura, dar se stinse la fel de repede precum viata preotului, o inflacarata declaratie impotriva iubirii si a tot ce e bun, sufletul alese calea cea intunecata.
Intorcandu-se incet, dizolva tentaculele de intuneric ce-L serveau si se indeparta incetisor, spre usa deschisa precum o poarta spre intunericul etern. Iesi afara, lasand un martir intins pe spate, eviscerat pe altarul unei zeitati ce nu dadea doi bani pe propriul lacas. De ar fi putut zambi, ar fi facut-o.