Sigmund

[Arwen]

Intunericul se lasase, acum de-a binelea, in padurea in care colindase in plina singuratate mai mult de 50 de ani. Elementul frapant era ca nimeni nu indraznise sa-i incalce teritoriul, caci, fara doar si poate era cel mai de temut dintre cei 12 care fusesera odata in regatul Er`Kahlm.
Se asezase linistit de timp la radacina unui stejar imens, lustruindu-si cu grija sabia. Tamplele-i ninse, obrajii aspri erau marcati de timpul calator uitat de veacuri si de zeii prea-puternici. Isi ridica sprancenele stufoase spre coroanele inalte ale copacilor, ingustandu-si ochii din cauza razelor stinghere ale apusului ce-i deranjau privirea. Tunica din piele ii acoperea umerii puternici, terminandu-se aproape de coatele invelite de manecile flanelei. Pulpele ii erau acoprite de poalele tunicii, pantalonii rosi, mulati inca tradau o forta de neasemuit in ciuda varstei sale. Stergandu-si cu mana fruntea plina de sudoare, isi scoase coiful inca stralucitor privind insemnul sacru al neamului sau… A trecut atat de mult, atat de mult de la ultima intrunire… Nici nu mai era sigur daca traiau, daca murisera, daca fusesera ucisi… Isi privi cu mandrie sigiliul purtat cu demnitate pe degetul mic al mainii drepte.
Batranul Sigmund se ridica apoi isi scutura roba lunga de frunzele uscate ce se asezasera pe ea. Privi de jur imprejur… Asteptase 750 de ani vestea, el, si toti ai lui. Privi din nou catre azurul nemarginit. Duse mana catre frunte, parca alungandu-si cu teama un gand razlet de care se temea, apoi isi indrepta privirile catre pajistea care se intindea la o aruncatura de bat.
Amurgul incepuse sa-si faca simtita prezenta in padurea T`ech. Era o padure batrana precum secolele, care marginea regatul Er`Khalm, sau ceea ce mai ramasese din el. Drumul vechi din piatra galbena care traversa codrii ducea catre Sar`Mis, ultimul oras care supravietuise atacurilor repetate ale cavalerilor Dark`saber, construit in stanca neagra, inconjurat de un rau infinit de smoala. Doar zanele care strajuiau portile imense aveau puterea sa le deschida sau sa le inchida, sau sa-i ajute pe trecatori sa invinga smoala fierbinte si neagra. Ramasesera doar 3 zane, batrane si intelepte: Alhabar, din tinuturile indpartate ale lui Alah, fiica a lui Mushlam si a Iasminei, Rhianon, zana a gheturilor din regatul Nordului rece, din neamul bravilor vichingi MacShawn si vesela Shabree, zeita lunii albastre si a florilor Akse, atoatetamaduitoare. Toate trei erau purtatoare ale Vestii despre tavaligul nimicurilor care incurcase socotelile lumesti ale neamuilor convietuitoare. Sigmund era ultimul din cei 12 pe umerii caruia ramasese povara biruintei si gustul amar al succesului.
Se ridicase de-a binelea, caci odata cu lasasrea intunericului simturile i se ascutisera. Se lasase linistea peste coroanele batrane si peste crestetul cavalerului. Se indrepta agale catre bidiviul sau precum huila, cu pasi grei si obositi de viata. Calul intoarse capul catre el:
- Incotro, Mylord?
Sigmund nu-i raspunse si, ridicandu-si desaga cu merinde de jos, se urca in sa,
indemnandu-si vechiul prieten la drum. In intunericul noptii trunchiurile copacilor se profilau ca niste umbre desenate in penita, cu coroane uriase si rotunde, inconjurate de intuneric si racoare. Priveau amandoi in jos, la drumul batut de ani, la piatra galbena. Incepuse sa ploua peste frunzele codrului si peste sufletele lor singuratice si infrigurate. Cerul se lumina din cand in cand varsandu-si furiile in torente zdrobitoare. Inca putin si padurea avea sa se sfarseasca. Bolovanii care incepusera sa se indeseasca ii anuntau ca urmeaza rapa. La un moment dat, sirul copacilor se termina si se oprira pe o coasta inalta. La lumina fulgerelor zarira portile regatului Er`Khalm: doua turnuri uriase impletite in jurul unor stalpi infiniti de cuart albastru , legate intre ele de o pasarela.
- Dark Gate, Mylord.
- Da, prietene, Dark Gate. Batran si neprietenos. Dar va trebui sa incercam sa rapunem mania acestui inger intunecat. Pornira agale pe poteca sapata in piatra catre granita dintre cele doua lumi. Urmau sa afle daca ei erau alesii. Erau ultimii. Nu mai ramasese nimeni, iar acest lucru il ingrijora pe Sigmund mai mult decat orice. Era unicul care ramasese sa duca mai departe legamantul lui Zhados, unicul care ducea cu sine povara anilor sacrii ai celui ce fusese odata cel mai semet regat al Kharmei. Mai fusesera multe altele, dar fusesera distruse. Sahid, tinutul temutului Alah fusese primul, desi era destul de departe, spre rasarit. Apoi urmase Drash, regatul fuscilor, niste creaturi intelepte, ce carmuiau regatul luminilor. Taramul Garfield fusese de-a dreptul parjolit si pustiit, secatuit de viata si iubire.
Ploaia se oprise, lasand in urma sa tunete grele si intunericul cel de nepatruns. Cerul se arata maniat, iar zeii aruncau cu fulgere scurte si grele asupra tinutului uitat de veacuri.. Drumul galben se intindea inaintea celor doi drumeti.
Sigmund ridica fruntea: in fata lor se intindea falnic Dark Gate, intunecat ca noptile fara de luna, batran ca timpul, Dark Gate in care salasuia Arg`Han, paznicul Sfinxului Graitor. Se apropiara de portile inalte, cioplite in stanca transparenta. In spatele lor se vedea o sala imprejmuita de coloane si trilitoni din cuart, cu arhitrave arcuite. Sigmund descaleca si se apropie de porti. Scoase de la piept un ravas din care sopti trei cuvinte. Portile mari se deschisera ca prin minune, parca plecandu-se in fata cavalerului si a bidiviului sau. Intrara agale. Cele 12 arhitrave priveau de sus, graind fiecare cate un nume si un chip cioplit. Toate cu exceptia uneia, pe care nu era insemnat nimic. In spatele coloanelor se intindeau scaune mari, domnesti, tapitate in matasuri si catifele, cu spatare inalte , terminandu-se cu capete infioratoare de dragoni. In mijloc se afla un altar, strajuit de un dragon de piatra, cu aripile-i imense intinse catre plafonul inaltat catre vazduh, pictat cu chipuri ciudate. Piatra cubica altarului purta greutatea unui nume, greu de deslusit. Pe laturile sale erau patru scaunele rotunde, cioplite simplu, parca de mana saracilor zefrii, cei multi din tinutul de piatra al viteazului Zafreng, cel care staruise in privinta unui tratat de vasalitate cu Dark`saberii.
Isi continuara drumul tacuti. In mintea batranului Sigmund se iveau amintiri, precum razele soarelui de rasarit, apele precum cristalul Kharmei, copacii verzi ca smaraldele zefrilor, fetele bravilor sai supusi, cu mult timp inainte sa-si dea viata intru credinta si dreptate.
La capatul salii se inalta un tron greu, sculptat maiastru in chihlimbar si jad. Bratele se sfarseau armonios in pante calde, iar in centrul sau se putea vedea un insemn vechi. Sigmund isi privi inelul, apoi intoarse privirea catre tron. Cu fata alba, parca de atata emotie, cazu in genunchi si saruta pamantul sacru al Er`Khalm-ului.
-Mylord… clipele ne sunt numarate, iar drumul este lung. Ridica-ti fruntea si priveste intracolo. Zaresc eu oare o usa dosnica?
-Da, prietene, este usa care duce catre Sfatul Celor 12.
Sigmund se ridica, apucanu-si calul de capastru, apoi indreptandu-se agale catre usa, care, atunci cand ajunse in fata ei se deschise ca printr-o minune. Intrara intr-o alta sala, mai mica decat prima. In centrul ei salasuia o masa din argint, brodata peste tot cu litere ciudate, in jurul ei cu 12 scaune grele, garavate cu chipuri si nume. Plafonul era precum o turla, cu 12 ferestre inalte si inguste, adancite in peretii grosi de stanca, prin care, odata demult, intrau raze vesele de lumina, ce se intersectau la jumatatea inaltimii salii, ca apoi sa lumineze 12 chipuri falnice, fara de tagada.
In centrul mesei trona un cufar imens cu 12 chei si un ravas deschis, tintuit pe una din laturi.

Cu 12 voci in vreme-am grait,
Si 12 suflete am primenit.
La 12 flacari Vestea o voi darui,
La 12 crai ce vor domni.

Unul e stins cu al sau sfetnic,
Al doilea doarme somnul vesnic.
Al treilea-i vant pustiu si calator,
Si sufla peste-al seculilor zbor.

Maiastrul s-ascunde-n Sfanta Casa,
Cu roba-i lunga si privirea trasa
Al patrulea asteapta dulcea soapta,
Sa-i creasca apele in fapta.

Altul renaste-n flacara ce arde
In fiecare fulger care cade.
Al saselea se odihneste lin
In grota neagra si pamant divin.


Dark Gate pastreaza in inima sa
Al saptelea crai si mantia sa.
Al optulea-i stanca cu pavaza tare
Al noualea-i zambet cu zgomot de mare.

Al zecelea suflet renaste in aer
In suflu de vant, in ochi de balaur.
Altul asteapta in vesnicu-i vis
Al vietii sarut in margini de-abis.

Iar tu, cavalere, ce stai dinainte-mi
Esti craiul pribeag ce visu-mi indrumi,
Iar Vestea ce-astepti iti este iubirea.
Paseste in neguri, gaseste-ti menirea.

[Arwen]

Indata ce Sigmund termina de citit, un fulger infricosator se pogori asupra mesei si tranfosrma ravasul in scrum, lasand in urma sa o cheie grea, sculptata in argint. Cu mainile tremurande o ridica cavalerul de jos, de unde fusese aruncata de furia traznetului. Cu zgomot de hruba, se deschise o usa in pardoseala neagra, lucioasa, prin care se zareau niste trepte sapate in cuart, marginite de impletituri din piatra. Cavalerul pasi precaut, coborand treapta cu treapta. Culoarul intunecos ducea catre o incapere subterana, localizata sub sala coloanelor. Aici nu patrundea nici o raza de lumina, totul fiind luminat de facliile din os, pozitionate circular, formand un cerc interupt de lumina si caldura. In centru, pe o piatra rotunda, simpla, neslefuita, dormea un mandru cavaler, cu bratele impreunate la piept peste sabia imensa. Sub capul acoperit de coiful stralucitor se zarea o mantie de purpura, impaturita frumos. Sigmund se indrepta catre el, parac nevenindu-i sa-si creada ochilor. “Arg`Han!!!”. Ii dadu repede coiful jos, privind chipul, mut de uimire si bucurie.
Deodata, un suflu vrasmas stinse facliile si o voce baritonala gazdui eterul incaperii:
-Cine esti??? Si care ti-e voia, straine?
-Straine? Arg`Han, sunt Sigmund, stapanul Er`Khalm-ului. Sunt prietenul tau, tovarasul tau de arme. Am cutreierat lumi si timpuri, am cautat talc in umbra si lumina, am salasuit veacuri in ceata si confuzie. Am venit sa aflu chemarea firii.
-De vrei sa treci, straine, va trebui sa lupti. Sa ma invingi. Venit-au multi in cautarea Vestii, iar nimeni n-a fost vrednic sa duca mai departe legamantul lui Zhados, nimeni n-a rupt intunericul s-aduca pace si lumina. Fereste-te de mantia mea, straine!!!
Sigmund scoase sabia din teaca. Privi in jur, dar ochii nu-l ajutau in bezna ce-l inconjura. Chemarea venea de pretutindeni si de nicaieri. Inchise ochii, ascutindu-si auzul, lovind palele ce-l cuprindeau de jur imprejur. Cu pasi sovaitori se indrepta catre locul unde-si amintea ca zacea trupul lui Arg`Han. Maini nevazute din aer si praf ii loveau bratele puternice, ingreunandu-i calea spre cavalerul adormit. Pipaind cu mainile, atinse mantia de purpura. Vijelia care se iscase se mai potoli parca. Un geamat prelung inconjura incaperea, facandu-l sa tresara. Insfaca matia si o arunca in vant. Facliile prinsera viata si o silueta infricosatoare se profila in lumina calda a focurilor strajuitoare.
-Fereste-te, cavalere, de mania mea!!!
-Mantia iti apartine, prietene. Este puterea si vointa fiintei tale. Este ceea ce ne leaga, este trecutul nostru plin de glorie si fala.
-Cine esti tu, straine? De ce-mi deranjezi somnul de veacuri?
-Arg`Han, a venit vremea sa te trezesti. A venit vremea sa luam asupra noastra povara grea a anilor de intuneric.
-Vorbesti in cuvinte fara de inteles, luptatorule. De unde-mi cunosti numele? Trupul meu zace fara de viata de sute de ani, caci asta mi-e blestemul. Spiritul meu pazeste a doua cheie.
Atunci Sigmund se apleca si lua o mana din praful de pe jos, apoi, scoase de la san o sticluta din care picura peste praf o pulbere argintata. Era pulberea zanelor, culeasa de pe aripile lor, datatoare de viata, menita sa redea rasuflarea cavalerilor de mult adormiti. Privi amestecul format in manusa sa din piele apoi il azvarli peste mantia ce acoperea entitatea graitoare. Incaperea incepu sa se cutremure cuprinsa parca de o furie nevazuta, aruncand de sus cu pietre ascutite de cuart si cristal. Purpura incepuse sa straluceasca in lumina focurilor. O pala de vant o atinse si o purta pana peste bratele cavalerului adormit. Fruntea i se increti de negre vise, iar ochii i se deschisera ca prin minune. Magia calda a luminii, il facu sa-si ingusteze ochii, apoi, se uita cu uimire de jur imprejur. Dadu drumul la sabia care-l strajuise atata amar de vreme, apoi se ridica in capul oaselor. Mantia cazu pe jos, facandu-l s-o ridice, apoi sa-si cuprinda umerii puternici cu dansa. Se ridica maret de pe patul de piatra si-l vazu pe Sigmund.
-Sigmund! Prietene, ce vant te aduce pe taramul meu?
-Arg`Han… Taramul tau este praf si pulbere. Uitat-ai de Dark`saberi? Uitat-ai de cantul prelung al zanelor ce te-a adormit spre vindecarea ta? Poate ca suflul lor magic are darul uitarii. Dar nu avem vreme de pierdut. Porti cu tine a doua cheie a destinelor. Pastreaz-o caci vom avea nevoie de dansa mai tarziu.
Intrara pe culoarul ingust, urcand agale panta catre sala Sfatului. Cu surprindere, Sigmund remarca lumina soarelui de dimineata ce patrundea prin ferestrele inguste si inalte. Arg`Han il urma, cu privirea parca deranjata de lumina zilei, lumina pe care n-o vazuse de atatia ani. Isi ridica privirea catre steaua formata la intersectia razelor, apoi si-o intoarse catre masa din mijlocul salii. In capatul din dreapta, langa unul dintre scaunele grele, statea un mandru bidiviu, negru precum abanosul, cu picioare inalte si puternice, plin de neliniste. Intoarse capul spre ei.
-Mylord, am crezut ca… Ma pregateam sa invoc …
-Gresit ai crezut prietene.
-Sigmund, el este batranul tau Bliss?
Arg`Han privi calul prietenului sau. Copitele negre si tari bateau in pardoseala slefuita, pline de nerabdare. Picioarele, desi subtiri, dezvaluiau discret o forta de neasemuit, zarindu-se pe ici pe colo cate o fibra tresarinda. Pieptul si crupele erau invelite in catifele precum o mare intunecata, marginite de insemne mici, ciudate brodate cu fir de argint pur. De sub acoperamantul albastru se zarea un gat mandru, incordat, cu capul ridicat si fruntea sus, incununata de o stea mare, alba si ochii precum doi carbuni imensi si umezi. Coama, tunsa scurt, atat cat sa nu depaseasca linia grumazului, stralucea in lumina unei raze stinghere ce se strecurase printr-o crapatura de zid.. Curentul de aer ce intra pe usa deschisa incepuse sa se joace in coada lunga si bogata ce atarna pana la glezna subtire, inconjurata de o salba subtire de banuti mici, argintii. In trap falnic, se indrepta catre Sigmund, impingandu-si botul in bratul sau drept.
-Mylord Sigmund, este deja amiaza. In cateva ore se va intuneca din nou. Am face bine sa mergem.
-Bliss are dreptate, Sigmund. Sa mergem, dara, zanele ne-asteapta.
-As merge, prieteni, dar este ceva aici. In acest loc uitat de lume si de zei salasuieste ceva ascuns, nebanuit. Ne va urma si asta o voi simti in toata drumetia noastra spre adevar. Este ca o fantoma a trecutului care m-a bantuit in toate aceste veacuri de singuratate, iar aici, parca ii creste puterea, ma intoarce in regatul meu, in vremurile de glorie si pace.
Pasi calm catre masa, apoi se opri sprijinindu-si bratele pe unul dintre scaune. Oare avea sa mai fie vreodata asa cum fusese in erele Kharmei?

[Arwen]

Uneori ii era teama sa-si raspunda la unele intrebari. Privi in jurul sau la prietenii care-l asteptau, apoi la masa din fata sa. Stia ca o crampei din regatul sa era aici. Si, nu peste foarte mult timp, aveau sa se intoarca toti la chemarea ei. Fruntea inalta, incununata de ganduri, se pleca spre pardoseala, parca pentru a ascunde salba de ganduri negre ce-i intunecau in permanenta privirea senina. Tresari, uitandu-se apoi catre Arg`Han si Bliss… Privindu-i pe cei doi, firul lung al propriei vieti se derula ametitor si dureros: vanatorile, strasnicele calatorii de-a lungul Kharmei, vesele si infloritoare precum o zi senina de primavara.
-Mylord Sigmund? Arunca-ti gandurile intunecate in tolba neagra a trecutului.
-Da, prietene. Atunci sa ne grabim. Zanele ne-asteapta.
Pornira toti trei spre usa catre sala coloanelor, zoriti de o usoara adiere. Ecouri din cupola inalta patrundeau inima lui Sigmund ..”Ai sa te intorci, Mylord…”
Urmara tacuti drumul de piatra. Smocuri de iarba se puteau zari arar, de parca cineva le-ar fi impiedicat cresterea uniforma. Se indeseau pe masura ce inaintau, ba chiar, incepusera sa se zareasca vag fagi razleti, parca uitati de tot dezastrul care trecuse peste fire. La un moment dat, in partea dreapta a drumului, se facea o poteca ingusta, bine ascunsa de frunzele din ce in ce mai des intalnite, cazute pe jos precum un asternut peste cenusa mortilor. Bliss privi catre dansa fara sa scoata o vorbulita. Vantul sufla usor peste frunzele de peste ea, dezvelindu-i pamantul negru, ars, bine batatorit de pasii celor ce-au trecut si nu s-au mai intors. Ridica nobilul sau cap, uitandu-se cu grija la cei doi cavaleri ce se insoteau in urma sa, ce paseau incet catre intrarea in padure.
-Mylord?
-Spune-mi prietene, raspunse Sigmund, ce grija te apasa?
Bliss il privi in ochi, apoi isi indrepta privirea catre drumul care avea sa le abata pasii de la calea galbena.
-Arg`Han, priveste! Drumul vechi catre cetate. Bliss l-a gasit.
-Nu este cel mai sigur drum ce-l cunosc, Sigmund.
-Intradevar, dar este cu mult mai scurt. Iar noi nu avem prea multa vreme la dispozitie, prietene.Reuninunea trebuie sa fie cat mai curand posibil. Inaltul Sfat si Consiliul Kharmei sunt pe cale de a lua o hotarare. Trebuie sa ducem ravasul si mantia.
-Sigmund, calea cea galbena este departe de intuneric. Dar fie, caci tu esti cel intelept dintre cei 12. Noi am fost razboinici, iar tu ne-ai carmuit.
-Arg`Han, voi imi sunteti sfetnici de nepretuit, iar la nevoie, imi sunteti pavaza de nepatruns. Sa urmam totusi drumul vechi si ascuns.
Intunericul se lasase atat peste umerii cavalerilor, cat si peste poteca cea neagra. De jur imprejur copacii batrani se indeseau, mangaind drumetii cu umbrele lor uriase si infioratoare, imaginand forme grotesti ce cuprindeau orizonturile precum niste brate hidoase si noduroase. Paienjenisul crengilor se lasa din ce in ce mai jos ingreunand inaintarea, poteca devenea din ce in ce mai abrupta. Din cand in cand se mai zarea arar cate o raza de luna patrunzand cu greu in intunericul de nepatruns. Incepusera sa coboare de la o vreme, fara sa stie spre ce se indreptau. Mirosul de muschi si umezeala se simtea din ce in ce mai bine, iar poteca devenise un covor moale ce se afunda in pamant, mai adanc la fiecare pas. In stanga si in dreapta, deja, copacii se inaltasera, undeva sus, catre noapte, abandonandu-i intre pereti de lut ud, pe care siroiau firicele mici de apa, din care rasareau plante mici cu tulpina groasa si cu frunzele carnoase. De sus, din copaci, atarnau pana aici, liane lungi si moi, formand perdele ce se intersectau in cele mai ciudate directii.
Dar deodata, inaintea lor se deschise un loc larg, impodobit cu plante albastre si liane ce se ondulau pe pereti. Pamantul se uscase parca brusc, dinaintea lor. De jur imprejur erau asezate simetric pietre mari, cu forme neregulate, invelite de verdeata bogata si muschi. In restul spatiului se intindea pe jos un cerc de piatra cu un basorelief sculptat maiastru, ce intruchipa un munte maret, cu creste incununate de nori.
Sigmund privi la toate aceste minunatii, apoi pasi cu grija inainte, spre centrul locului. Cerceta atent peretii ce se puteau zari printre pietrele de pe margine, cautand o iesire. Se indrepta catre una dintre perdelele de liane, cea mai lunga dintre toate, ce parea a ascunde ceva. Mare-i fu mirarea cand realiza ca aceasta, la atingerea palosului sau deveni un zid ca piatra de tare. Incepu sa loveasca, in stanga si-n dreapta, dar in zadar, caci iarba cea fermecata se impotrivea cu nastrusnicie vointei lui de a trece mai departe.
In tot acest rastimp, Arg`Han ramasese minunat privind la piatra rotunda, din mijloc, apoi, la un moment dat, privi mai cu bagare de seama la insemnele ciudate gravate pe o margine.
-Sigmund, opreste-te. Priveste aici. Asta este cheia!
Sigmund se apleca in fata, catre slovele vechi, ce desluseau o cale uitata de timpuri catre lacasul scaru al unui cavaler.

[Arwen]

Parca o dalta straina de cele lumesti sapase adanc insemne ciudate, cu aspect de dantela haotic aranjata pe marginea cercului de piatra. Ingenunchiara amandoi punandu-si ambele maini pe jos, urmarind cu privirea incotro se indrepta suvoiul de litere. Pe o portiune stearsa, tocita era sculptat marunt "Ochii tai deschid o usa".
Privirea senina a lui Sigmund se indrepta catre perdeaua lianelor ce se stransesera impletindu-se unele cu altele impiedicand trecerea libera. In minte-i veneau imaginile codrilor T`ech, copacii inalti cu coroane dese adaposteau pe vremuri soiuri de pasari si animale si, nu in ultimul rand micutul Pag, cel ce vindeca durerea. Inchise ochii, cu greu stapanindu-si plansul, apoi privi din nou ochiurile retelei de liane. Intr-un colt se zari o manuta micuta, cu trei degete, apoi un cap mic, cu urechi mari si ascutite, ce strajuiau doi ochi adanci si negri precum lacurile gradinilor din Er`Khalm.
-Pag, tu aici?
-M-ai chemat, Mylord?
-Nu, Pag, nu te-am chemat.
-Eu te-am adus aici, raspunse Arg`Han, te-am adus sa ne insotesti la stapanul tau, in adancurile negre.
-De 750 de primaveri va asteapta, de tot atata timp astept si eu chemarea voastra. Sa mergem, am intarziat deja mult prea mult.
Sigmund privi spre cer. Abia se mai zarea un crampei printre bratele prelungi ale copacilor, cu doua stelute.
-Azi este Noaptea Zanelor, cand cele doua luni isi intalnesc drumurile lasand lumina sacra peste lespedea mormantului stapanului meu. Trebuie sa asteptam clipa prielnica ce ne va deschide carare catre dansul.
Se asezara intr-o margine, lasand intr-o parte desaga cu merinde. Padurea vorbea cu soapte-ascunse in intunericul noptii, cu fosnet de frunze si vuiet de pamant umed iar in eterul tare al noptii se simtea miros putred de moarte si pustiu. Sigmund ii intinse lui Arg`Han o bucatica de vanat
-Ce-i? intreba acesta.
-Este maig, specialitatea fuscilor. Obisnuiau sa gateasca fiecare vietate a pamantului galben din stepa, motiv pentru care au avut multe de pierdut in timpul razboiului... mai ales ca stepa a fost ocupata ianintea padurilor.
-Padurile sunt toate ocupate?
-Da, prietene, fiecare pa ce-l facem este un nou pericol pe care trebuie sa-l infruntam. T`ech a ramas sub protectia noastra.
-Cum s-a intamplat?
-Tu ai pazit-o prietene, caci, strajuind Dark Gate-ul, ai aparat aceasta parte uitata de lume. Dark Gate...
Pag se lasase pe vine, apoi se aseza in genunchi, ducandu-si manutele lui mici ca intr-o rugaciune. Un cant al naturii se auzea de pretutindeni. Brizele noptii scoteau sunete de diferite inaltimi marindu-si sau micsorandu-si viteza printre crengile pomilor, coborand in vai ascunse, fosnind frunzele moarte. In intunericul noptii, purtandu-si cu maretie mantiile reci, cele doua luni se intalnira intr-un razboi de lumini si raze ce coborau pe piatra rotunda din mijlocul luminisului. Cu zgomot de hruba veche pamantul se cutremura si se deschise in fata drumetilor, in tot intunericul sau, facandu-l pe Bliss sa tresara nervos. Drumul cobora cu fiecare lespede invelita de muschi mucegaiti.
Pag o lua inainte, facandu-le semn cavalerilor sa-l urmeze. Sigmund pleca fruntea, tinand bratele puternice pe langa trupul sau falnic. Privi in intunericul pamantului, acolo unde il astepta cel de-al treilea frate, al treilea crai.

[Arwen]

In adancuri intunecate pasira cavalerii, urmati de calauza luminoasa si calda... cu palosele scoase, llucind in intunericul de abanos, facandu-le cararea lucida. Lespezile de piatra isi facea simtita raceala pana si prin incaltarile groase ale trecatorilor, fumegand a ger si a frig. Simturile li se ascuteau. O pala de vant trecu mangai fruntea lui sigmund.
-Nu suntem singuri, spuse acesta in soapta, Arg`Han... mantia ta ce-ti spune?
-Graieste, prietene, graieste un cant vechi uitat de suflu celor ce traiesc, un cantec mort ce-nvie pe masura ce pasii ne sunt indrumati in aceasta temnita neagra si rece.
Peretii de pamant se ridicau in jurul lor, adancindu-i intr-o prapastie fara de sfarsit. La un moment dat se trezira pe neasteptat in fata unei usi imense incrustate cu simboluri vechi si prafuite, marginite de crampeie sangerande, vii.
Sigmund deschise un ravas si incepu sa rosteasca vorbe sacre...

Cu pasi precari am strabatut
Prin neguri si vremi ce-am pierdut.
Venit-am s-aflam ce-ascunzi tu, straine
In taine de nopti si ganduri haine.

Avem lumina si-avem adevar
Deschide acum al tau zavor
Arata-te tu, raza da soare
In adanc de-ntuneric si ger de ninsoare.

In clipele imediat urmatoare, cu huruit inspaimantator de hruba, usa se deschise ca la o porunca sacra, data de zei aprigi.
- O, Simund, marete, ai venit sa iei mostenirea ce de veacuri o pazim in maruntaiele noastre. ne plecam inaintea ta, stapane marite. Te-am asteptat stapane din vremuri aprige sa iei cartea ce are slovele drpete ale bunei credinte si ale onoarei.
Sigmund pasi majestuos in sala intunecata. Un miros ranced, de mucegai se desprindea dimprejur. Arg`han aprinse o torta. De sus pana jos, erau rafturi mari, cu carti imense in care era cuprinsa intelepciunea intregului regat al luminilor. Cu coperti ruginii, legate in matasuri scumpe si catifele ruginii, ciucuri greiauriti, carti multe pline de invataturi erau randuite de mai marii intelepti in biblioteca straveche. Batrani filosofi ce-si dadusera spiritul intru invatatura celor multi agonisisera truda studiilor aici. Aici se afla istoria pe care lumea nu avea s-o afle in vecii vecilor, adevaruri ascunse celor slabi si neputionciosi, celor ce nu aveau credinta si convingerea sa le accepte. Pe mese din lemne de trandafir sfant de aflau oranduite scripturile tuturor credintelor: aici era ecumenia tuturor neamurilor lumii, adevarata istorie a dragonilor de jad din Regatul de Jad disturs in batalia de la Saydan si povestea maretilor cavaleri de ametist, cei mai puternici si secretul mistic al aducerii lor la viata.
Se spunea ca cel ce reusea sa-i invie avea sa stapaneasca fostele intunericului de nepatruns...

[Arwen]

Pe meleagruile aride ale nordului umbre negre se inaltau in urma armatelor imense ce marsaluiau din zori si pana in noapte adanca, lasand in urma lor praf negru de carbune ars si miros inecacios de pucioasa. Cu pasi grei si armuri tari, pe cai imensi negri, cu picioare solide si nemiloase, cu cozi incurcate. pline de noroi si mazga, cu ochi negri si frunti incruntate, se avantau mai departe, apropiindu-se de ultima poarta de cuart a Er`Kahlmului. Ramurile uscate ale celei ce fusese Padurea vesnic tanara scrasneau soptind a umbra si-ntuneric, a groaza si pieire. Manau toti, in liniste, cu glugi zdrentuite si mantii aspre curgand pe umeri, crestand pamantul, facandu-l sa geama in urma lor, lasand la fiecare pas durere si rani adanci in straiul vechi al malurilor. Al doilea soare nu mai indraznise sa rasara de multe secole pe aceste taramuri de la care zeii isi intorsesera privirea milostiva.
Pe scuturile inalte, presarate cu urmele groaznicelor batalii, erau garavate insemnele intunericului, zimtuite cu os de om si praf de zana luat de pe aripile dragonilor de Jad. Era proaspat totul. ce-i drept, se cam imputinasera si ei, caci Hua le cam tinusera piept la Saydan. Si acum cerul era vinetiu de fum, sange, foc si para. Dragonii fusesera rapusi cu greu, caci vraji puternice au trebuit rostite pentru a-i face sa adoarma. Greu le-a fost sa-l blesteme pe Amun-Ra, cel cu lira de jad, sa treaca de partea lor. L-au cumparat cu multe nestemate si daruri scumpe din lumile de neatins de pe soare, determinandu-l intr-un final sa le faca pe plac, ca apoi sa-l macelareasca fara mila. Greu i-a fost lui Hua sa-si vada fiicele batjocorite si calcate de copitele intunecatilor. Se napustise cu o furie oarba, cu sabia ridicata infricosator, taind si rupand, izbind, racnind a moarte, iar in urma lui, dragonii cu suflu fierbinte sufland pieire peste ei, pana cand, unul cate unul sa cada in somn adanc, nesanatos, adormiti de-un cant stapan pe puterile lor. De atunci totul devenise inutil si fara de speranta. Hua nu se mai oprea din macel, parca-si pierduse ratiunea, era atat de aprig si de ingrozitor. Dar la apusul zilei, o sageata ii strapunsese armura si se prabusi cu ochii in lacrimi, cu pletele rebele si incurcate, ravasite pe tina cenusie rostind cu o ultima suflare un blestem:

Din cer si pamant, din apa si foc
Sa sufle cu moarte si groaza in voi.
Sa arda, s-arunce, sa fiarba in loc
A urii chemare cu chip de strigoi.

S-arunce cu fulger si smoala topita
Cu sete de sange, cu sabii si-otrava.
Sa piara in fata carari de pirita,
Uciga-va suflu in umbra firava.

De atunci, cei ramasi mergeau fara oprire, fara tihna. In fata lor se intindeau munti si vai si codrii mucezi, fara pic de viata, fara pic de fosnet. Doar pe o buturuga, cu ochii carpiti in zdrente sangerande, cu roba peticita si saraca, zacea un mosneag cu plete sure si murdare. In mana sa dreapta purta un glob de cristal, postat in varful unui toiag din os de dragon. Globul vuia si se aprindea pe masura ce ei se apropiau tacuti si intunecati, cu mainile pe manerele sabiilor ruginite si murdare de noroi si sange, arse de suflul ucigas al dragonilor. Batranul balmajea cuvinte de neinteles, ce vuiau in valea goala, arsa de timp si deznadejde. Se ridica incet, nesigur, se intoarse catre locul unde candva, demult, fusese un templu, iar acum nu se mai zareau decat pietrele mari, acoperite de muschi uscati si, aruncandu-si carpa murdara de la ochi, tuna cu voce grava, puternica, ca un ecou al trecutului, hohotind nebuneste:

- Prea taziu!!! Prea tarziu, intunecatilor. Lespedea trecului si viitorului a fost deschisa!!

Calaretii se napustira catre el, iar unul dintre ei ii reteza capul cu o secure inalta, urmarindu-l, apoi, cum i se prabauseste straiul, de parca nimic n-ar fi fost acolo sa le prezica nenorocirea. Un al doilea, ce purta o faclie, dadu foc carpelor ce ramasesera langa buturuga, urmarindu-le cum se transformau in scrum. Cautara in disperare globul vrajit... dar nu-l mai gasira. Tematori, hotarara sa-si urmeze calea intunecata catre Dark Gate.