Apologii

[May]

Apologie, apologii, s.f. Laudã exageratã, ridicare în slãvi a cuiva sau a ceva; scriere sau discurs în apãrarea cuiva sau a ceva. – Definiþie de dicþionar.
Apologia zâmbetului, bucuriei, fericirii, iubirii, urii, morþii, a oricãrui sentiment, a oricãrei idei sau realitãþi.
Menþionez: scrise în momente de exaltare. Ca acum, când le postez, probabil.

Apologia zâmbetului

Zâmbet - noþiune arhicunoscutã, arhiutilizatã ºi totuºi grotesc de lipsitã de sens. Sau, cel puþin, de un sens unitar. Dacã ar fi sã distilez tot ceea ce stiu despre ea, n-aº rãmâne cu o definiþie standard, cu un conþinut obiectiv al sferei conþinutului, ci cu o impresie.
Ies sã mã plimb ºi întâlnesc cunoscuþi. Îi salut, le zâmbesc de complezenþã. Merg la magazin ºi iar zâmbesc atunci când cer o ciocolatã. Zâmbesc ºi bãtrânului cu sacou ponosit ºi peticit în coate, dar care tocmai cumpãrã o floare pentru tovaraºa sa de-o viaþã. Zâmbesc ºi copilului care, alergând în întâmpinarea vieþii, a cãzut ºi ºi-a julit genunchii, iar acum plânge cu lacrimi nedumerite...de ce? Ce e asta? Dar puþine lucruri sunt fãcute ca sa fie înþelese. Nu degeaba se spune ca noi, oamenii, alergãm mereu dupã definiþii, explicaþii raþionale, de obicei uitând sã trãim acel eveniment pe care vrem cu tot dinandinsul sã ni-l explicãm.
Totul e sã iubeºti viaþa. Cãci totul în jur e iubire...de la panteism pânã la studiul amãrâtelor bacterii. E o atitudine. ªi când realizezi cã iubeºti...e sublim. Revãrsare. Atunci zâmbeºti, pentru cã aceastã atitudine emanã unde prin toþi porii. Zâmbeºti când realizezi ce ignorant erai în durerea ta, când credeai ca pur ºi simplu nu te potriveºti în jocul haotic (sau poate excesiv de previzibil pentru unii) al lumii. Ce prostioare, îþi spui cu un zâmbet poznaº, poate chiar ruºinat. Erai tu, într-adevãr? Vorba lui Antoine de Saint-Exupery: pustiul e frumos pentru cã undeva, adânc, ascunde o fântânã. Iubirea. Zâmbetul. Viaþa. Noþiuni legate organic. ªi nu existã o raþiune anume pentru a zâmbi. Zâmbeºti pentru cã zâmbeºti, pentru cã iubeºti.
Îmi amintesc un citat simpatic din albumul de sfârºit de liceu. Dedicaþia unui coleg care n-a ºtiut sã-mi scrie din cuvintele proprii: “Zâmbeºte oamenilor, zâmbeºte ploilor, zâmbeºte rãsãritului, pentru cã anii aceºtia trec ºi nu se mai întorc niciodatã”. Bun. De acord cu prima parte. Nu ºi cu a doua, însã. De ce? Pentru cã nu acesta este motivul pentru care zâmbesc. Ci Iubirea.
Þi se pare imposibil? Nu gãseºti în tine iubirea? Cautã! În orice iarnã de suferinþã trebuie sã te gândeºti cã este cu neputinþã sã nu urmeze o primãvarã. E legea firii. Plus cã nimic nu e imposibil în acest domeniu. Cum bine a zis (etern valabil!) Shakespeare în al sãu “Julius Caesar”: “Orice sclav are în mânã arma de a zdrobi robia”. Afectul. Sau nemuritorul Hafiz: “Pe cãile iubirii nicicând iniþiere/ Întreagã nimeni n-are în dulcile-i mistere/ Pricepe fiecare dupã a lui putere”. ªi nu e târg. Iubesc pentru cã iubesc, nu pentru cã ma iubeºti. Iubesc viaþa, îmi iubesc pânã ºi greºelile, pentru cã eu cea de acum sunt în mare parte rezultatul lor. Zâmbesc, dar nu pentru ca-mi zâmbeºti. E daruire. Dãruiesc tuturor ºi totului, vieþii, câte puþin din preaplinul meu sufletesc. ªi mã bucur mereu!
Cunoaºtere spre iubire
Sufletul tresare…e blestem sau binecuvântare? Parca dulcea inconºtienþã o regretã de-acum. Dar nu, perdeaua a cãzut. Cogniþie. Suflet ºi minte. Suflet. Descoperã farmec, magie în frunzã, iubeºte nervurile vânjoase, braþe de Atlas. Aºa e viaþa? Cine ºi-ar fi dat seama? Îndãrãtul zidului nepãsãrii...Iubirea ºi ura, complementare ºi totuºi atât de ireal de aproape. Zeu ºi avatar. Perfecþiune ºi imperfecþiune, adevãr ºi reflexia în oglindã, reflexie lipsitã de substanþã. Exaltare ºi frustrare. Atât? Nu poate fi atât de uºor! Aº fi vãzut mai demult, cu certitudine. Ani în care nu vrei sã vezi, dar o secundã – o viaþã. Pasãrea Phoenix. E ireal. Ai avut mereu în tine iubirea, fãrã s-o vezi. De ce? Pentru cã e mult mai comod sã vezi doar ce nu este. Raþiune – oglinda ce reflectã totul, surghiun al afectului, cãci reflexia e mereu golitã. Acum sunt un suflet infinit bogat; cum am fost mereu, de fapt, fãrã s-o ºtiu. Exaltare sublimã.
Pour tous de pain, pour tous des roses…parcã aºa zicea Paul Eluard. Marile emoþii au întotdeauna ºi antipod. Negru ºi alb, contrarii, prãpãstii! Dar pânã ºi durerea e dulce de-acum. Iorga are dreptate, primãvara aºteaptã mereu dupã colþ, gata sã fie chematã. Inevitabil. Totul e iubire, chiar ºi suferinþa. Alandala, elucubraþie. Eclectism sentimental. Nici eu nu înþeleg ce scriu, de ce scriu...ºi de ce ar conta? Am obosit sã caut rãspunsuri. În sfârºit, m-am hotarât sã trãiesc. M-am îndrãgostit de viaþã. Vã amintiþi de Labiº? “Sunt îndrãgostit! E un curcubeu desupra lumii sufletului meu!”
Zâmbiþi, vã rog!

[May]

Apologia singurãtãþii


Strãbat strãzi, colind oraºul vechi. Cãutare febrilã. Aerul nemilos mã înfãºoarã, mã sufocã. Apele negre ale oraºului bolnav, lepros, muºcã din mine. Înot orbeºte prin puhoiul amorf de lume, însã nu eºti nicãieri. Din uscãciunea cerului coboarã fulgi scãmoºaþi, culoare de fum.
În coºmarul diurn, constrânºi sã nu ne cunoaºtem...
Înfãºuratã în frig, cu trupul amorþit, sufãr în ascuns. Privesc trecãtorii, picioarele lor strâmbe juxtapuse pe trotuar. Parcã mereu aceiaºi, fãrã expresie. Orbi pribegi, trãind o minciunã universalã. Aburi de nefiinþã ai destinului batjocoritor. Unii în grupuri: fobia de a nu rãmâne singuri.
Sufocatã de o tristeþe lucidã. Stoluri spectaculoase, ciori ricoºeazã în vânt. ªuvoaiele de frig se scurg prin mine cu o încetinealã dementã.
Mã azvârl fãrã relevanþã pe alte strãzi, izbindu-mã de un nimic multiplicat ºi înfiorãtor. Singurã ca întâiul om izgonit din Eden. Nepãsare, dorul extincþiei. Important este cã mimez rezistenþã.
Cu sufletul gol, în fericirea rece a lumii...


Te caut în înserare. Stau în braþele frigului, cerºetor orb ºi hoinar. Curg prin venele nopþii. Aerul incert. Liniºte nefireascã, oraºul dezagregat, pustiu. Doar vântul îmi ºopteºte tainic cã sunt o umbrã înghiþitã de neant. Strãzile graviteazã în oraºul mamut, ca o matcã încãpãtoare. În penumbrã aerul glacial proiecteazã forme groteºti. Ninge teluric, încãpãþânat.
Respir liniºtea ruginitã, liniºtea stelelor cu ochi mari, liniºtea de sub opacitatea vãzduhului putred.
M-am oprit sub fereastra ta si m-am regãsit. Tac ca un muribund, ca o osânditã. Sunt numai o umbrã, umbrã din preajma ta. Privirile tale nu pot sã mã gãseascã, glasul tãu nu poate sã mã cheme.
Gândurile mele, arse de frig, gânduri fumegânde, tânjesc dupã tine. Gânduri ostenite. Rãnile ochilor mei rostogolesc lacrimi, enigme la margini de pleoape, cenuºã incandescentã de vis spulberat.
Te recompun cu migalã, te plasmuiesc din materia gândului.
Tu...cântec nespus de dor, fereastrã larg deschisã spre infinit. Radiezi fãrâme de luminã, pe care le arunci ºi eu le culeg.
Apele ochilor tãi, de necuprins, îmi orbesc întreaga fiinþã. Privirea mea, trimisã iscoadã, s-a întors tulburatã în oglinda lor.
Cu degete albe, de gheaþã, te desenez în zãpadã. Te indepãrtezi încet, ca un înger de luminã. Îmi întinzi mâna...plecãm? Ne vom pierde printre ochii stelelor, într-o corabie fãrã cârme. Strãfulgerarea miticã a eliberãrii...
Ninge cu o prospeþime rarã. Cerul coboarã flãmând spre pãmânt...

[May]

Introspecþie

Motto: “Cel ce se coboarã în adâncimea sufletului sãu gãseºte acolo […] lumea cea adevãratã, unde nu e deosebire între ceea ce a fost ºi ceea ce va fi, între ceea ce este ºi ce pare a fi, cãci numai mintea omeneascã, neputincioasã de a cuprinde tot, a nãscocit împarþirile care sunt pricina tuturor neînþelegerilor.” (Liviu Rebreanu, “Adam ºi Eva”)

O sferã gri…ºi eu înãuntru. Un univers închis ce conservã permanent energia. Nimic nu se creeazã, nimic nu piere, totul se transformã. Natural. Iar sfera e gri ºi pe dinãuntru, tapetatã cu frustrãri, angoase, temeri ºi visuri deºarte, sau poate visuri realizabile cãrora mi-a fost teamã sã le dau curs în trecut. Forme groteºti se iþesc de pe pereþi, ca în frescele antice, doar cã acestea se miºcã mereu, actori secundari ai dramei solitudinii mele. E lumea sufletului meu, aºa cum e el. Bântuit, hãituit. Mã sfâºie între ele Viaþa ºi Moartea, Trãirea plenarã ºi Neantul. Coordonate absolute, iar eu un punct oscilant. De ce nu reuºesc sã gãsesc o ecuaþie a cãrei soluþie sã îmi dea valoarea de echilibru? De ce nu e atât de simplu ca în fizicã? Altfel nu-mi explic de ce am mai învãþat-o.
Sunt peste tot ºi nu sunt nicãieri. Miliarde de poteci se întretaie sub tãlpile mele, ca ºi doi paºi mai încolo. N-am reuºit niciodatã sã urmez una singurã, deºi ºtiu cã pe oricare aº lua-o, m-ar duce la liman. Probabil nu sunt destul de perspicace, mereu îmi aleargã ochii spre altele. Le vreau pe toate, dar totuºi pe nici una în mod deosebit. Vreau scãparea, dar nu o scãpare. Caut eliberarea de chinul alegerii, de frãmântãrile inerente, dar imaginându-mi lumea mea dupã...o resping ºi pe aceea. Nu sunt obiºnuitã sã ajung undeva, cred cã îmi doresc liniºtea fãrã sã fi ºtiut vreodatã cum este ea cu adevãrat. Am o vagã bãnuialã cã poate m-aº plafona când aº gãsi-o, n-aº ºti ce sã fac cu ea. De când mã ºtiu caut fãrã sã gãsesc. Ironic e cã, de fapt, nici nu prea ºtiu ce caut. Prin urmare, probabil cã nici nu sunt pregãtitã sã urmãresc o singurã potecã. Mi-e teamã de ce-aº putea gãsi la capãtul ei, eu, obiºnuitã doar sã caut.
Aºa cã rãtãcesc mereu. ªi înainte, ºi la stânga, mã întorc apoi ºi o iau de la capãt, probabil în direcþia opusã. Toate tac, iar tãcerile lor contopite creeazã o polifonie care mã asurzeºte. Mãcar un foºnet de iarbã! Dar materia parcã difuzeazã, nu existã forme concrete. Fluiditate perfectã, pânã la lichefiere. Pietre ca boabele de mercur se rostogolesc ºi se deformeazã...tot ele devin flori ºi ºerpi ce mã înconjoarã, mã ating; în cãutarea mea perpetuã trebuie sã le calc. Dar nu mã mângâie ºi nu mã muºcã, sunt doar atingeri energofage care mã amorþesc, îmi furã câte puþin din viaþa pe care o mai duc cu mine, din rezervele de voinþã. Nici o formã care sã þinã, în fiecare moment se schimbã totul. Nu recunosc peisajul de la o clipã la alta, monºtri rãsar din pârâiaºe nevinovate ce adineaori clipoceau blând sub încruntatul soare argintiu. Se rãsucesc cu miºcãri ameþitoare, un balans ameninþãtor...ºi iatã cascada spaimei mele. Au dispãrut cât ai bate din palme. Da, chiar, de ce sã nu bat din palme? Sã întrerup vaietul cumplit al liniºtii ce-mi sfâºie timpanele ce ºi aºa abia se mai þin.
Atingeri de nesuportat. Aici mai fine ca mãtasea, fãcându-mã sã mã cutremur de teama aºteptãrii, aici tãioase ca din imense cuþite de silex. Paleolitic. Senzaþii distonante ajung la creier, dar bietul de el nu are cum sã le identifice. Alerg mereu sub soarele piazã-rea. Comete gri cu cozi argintii cad pretutindeni, surpând mereu lumea din jur…de parcã aº putea s-o recunosc, oricum. Argint îngheþat, tãcere de piatrã, glas mut ºi atingere moartã. Se zãreºte un munte, semeþ bulgãre parcã de calcar zaharoid, într-o depãrtare irealã…de-abia îl desluºesc, poate mi se pare. Stropi de gheaþã, rele cristale policrome cu gheare mã sfâºie mereu. De atâtea lovituri, corpul meu se resimte. Cred cã nici nu mai am piele. O, ba da, pielea mea s-a încreþit, dar nu în ridurile paºnicei bãtrâneþi…s-a deformat, atârnã în cute hidoase pe care troneazã excrescenþele fricii. Nu-mi vine sã cred, gândul meu e rigid. Trebuie cã mã înºealã celulele senzoriale. Tãlpile picioarelor mele sunt rãni vii din care sângele negru îngheþat lasã urme efemere în marea schimbare. Fiinþa mea e zdrenþe de acum, le adun ºi mã duc. Mai departe, tot mai departe. Cu puterea distructivã a voinþei, sau ce a mai rãmas din ea. ªi eu mã transform! Toatã sunt fragmente lipite, un conglomerat þinut în viaþã artificial. Mã întreb (luciditatea mea mã înspãimântã!) cât voi mai rezista. Am ieºit de multã vreme de sub jurisdicþia legilor fizicii…dupã ele, trebuia sã fi cedat mai demult. Timpul va spune.
Merg mai departe, prin pãduri de spini, ciulini ºi tufiºuri polimorfe. Naturã ce mã sorteºte eºecului. Resturile tinereþii mele se încãpãþâneazã sã reziste. Surescitare, nervi iritaþi, exacerbarea sentimentului. Poate cã, totuºi, sunt pregãtitã sã vreau sã ajung undeva, la un capãt de drum. Mã uit în jos, spre cãrare, dar ochii mei plâng cu lacrimi de sânge. De-abia desluºesc pe unde calc. Un pas, încã unul. Obrajii palizi arºi de picãturi întunecate. Muºc cu sete din aerul îmbibat cu aburii de plumb ai neliniºtii. Îndrãznesc sã ridic din nou privirea…mi se pare cã visez. Nu, nu e o proiecþie. Peretele sferei e brãzdat de o dungã de foc ºi parcã râde în hohote, dintr-o gurã batjocoritoare…un rânjet insidios. Nu mã înþelege, îi par ridicolã. Vrea sã mã descurajeze. N-o s-o las! Lupt cu o îndârjire dementã. Cred cã mã mobilizeazã ºi faptul cã mã simt respinsã. Îmi prind zdrenþele fiinþei cu mâna ºi alerg, pentru cã ºtiu, fãrã s-o mai fi vãzut vreodatã, cã e tangenta cu Lumea. VREAU! Ridic un picior ºi îl pun înaintea celuilalt. Parcã filmul vieþii mele se deruleazã cu încetinitorul acum. Oare voi ajunge? Voi ajunge sã Trãiesc?

[May]

Apologia privirii

Azi am cãlãtorit cu trenul. Experienþa a devenit de-a dreptul fascinantã când mi-am dat seama cã de multe ori trec înainte, nepãsãtoare, fãrã sã acord cel mai mic semn de atenþie evenimentelor din jur. În consecinþã, am inceput sã Privesc.
Am observat o femeie cu o pãlãrie de pai ºi doi copii cât se poate de zburdalnici, desfãtarea sufletului. ªi doi bãtrâni care, facând conversaþie ca sã pãcãleascã timpul, descoperã amintiri despre cunoºtinþe comune: “No, nu cred cã mã recunoaºteþi. Ne-am întalnit la…acum…ani. Deunãzi mã gândeam la…Pe X o cunoºteaþi? Dar pe Y?”. Pânã azi nu aveam idee cât de locvace pot sã devinã ei, pur ºi simplu tresaltã de bucurie. Priviri exuberante, joviale. Impresionant.
Sau privirea tatãlui meu, în serile când încã mai vine în camera mea ºi-mi mângâie pãrul când îmi ureazã noapte bunã. Cea mai purã formã de a-mi transmite ce simte, e un transfer intuitiv de certitudine.
Am mai observat privirea unui Prometeu mândru, dispreþuitor, înflãcãrat de patima chinului veºnic ºi de atotputernicia suferinþei.
Privirea miratã ºi sincer compãtimitoare a mulþimii superficiale, strãine, reci, cub neºlefuit, necizelat, cu margini tãioase, uneori respingãtor în platitudinea lui. Viaþã de cele mai multe ori insignifiantã – se poate rãsuci oricum, se poate rostogoli, eu sunt eu, contemplu din afarã. Ba chiar mintea mea iscoditoare se joacã dupã voie cu acest cub, din moment ce conºtientul ºi subconºtientul manipuleazã mereu ideile, gândurile, senzaþiile, “baza de date” a fiinþei mele.
Acum privirea mereu uimitã cu care redescopãr lumea în fiecare moment. Ciudat cum se schimbã toate! Transformare perpetuã. Câteodatã mi-o ia viaþa înainte, trebuie sã lupt sã o ajung! Alerg cu sufletul la gurã, cu nici un preþ nu mã voi lãsa învinsã. A trecut vremea în care, vorba aceea, alergam singurã ºi tot ieºeam pe locul secund. Trebuie doar un efort de voinþã. ªi tot în mine trebuie sã gãsesc resursele necesare pentru a merge mai departe. În fond, am învãþat încã o lecþie la scoala vieþii: nu trãieºte nimeni în locul meu. Trebuie sa am curajul sã privesc în propriul suflet ºi sã încetez sã mã mint.
Nu în ultimul rând, privirea jinduitoare. Cred cã viaþa e guvernatã de verbul “a dori”, e laitmotivul ei. Vreau sã mã plimb între sãlciile de pe malul râului din oraºul meu vechi, sau între mastodonþii de beton din Bucureºtiul meu adoptiv. Vreau sã ofer tuturor câte puþin din sufletul meu. [De ce nu-ºi dau seama oamenii? Le e teamã sã accepte, doar-doar sã nu le cer ceva în schimb? Nu e troc, fiinþa mea ºi viaþa mea nu formeazã o piaþã cãreia îi pot gãsi echilibrul la intersecþia curbelor cererii ºi ofertei, dupã cum ne învaþã la economie.] Vreau sã trãiesc! Fiecare secundã aduce o formã oarecare de comunicare, cu oamenii, cu mãlinul din dreapta porþii casei bunicilor sau cu turla bisericii învãluite de soarele ce apune ºi scânteiazã roºu sângeriu cu cotoarele sale de raze. Tuturor le spun ce încântare reprezintã pentru privirea mea. Sufletul meu priveºte ºi se bucurã.
Privirea pe care o dãruiesc celor din jur. Toate relaþiile interumane sunt o formã de iubire, cel puþin la origine. O strângere de mânã. Din pãcate, uneori se întâmplã ºi în suflet ca în microbiologie: o bacterie, un germene al rãului se multiplicã de mii ºi milioane de ori, covârºind acele sentimente adorabile, fondul frumos al omului. Bacterii ale distrugerii, rânjet odios al naturii umane deficitare.
Mai existã priviri în care se spune totul. E un privilegiu anterior neînchipuit, nu se poate cunoaºte aceastã senzaþie apriori. Cei ce-au avut ºansa de a trãi aºa ceva sunt norocoºi. Sã privesc în ochii cuiva ºi într-o privire, o rãsuflare, sã-i spun tot, sã-i las sufletul sã-l scaneze pe al meu...cucerirea lumii sufletului meu. Contopirea gândului. Roºu ca sângele ce pulseazã în venele dilatate, ca întreaga fiinþã, de altfel.
Privirea retrospectivã....toþi privim în trecut. Dar, în ultima vreme, am înþeles cã nu e suficient sa ºtiu cã trecutul e parte din mine ºi nu-l pot ascunde într-un colþ al fiinþei sau abandona undeva pe marginea drumului meu. Trebuie sa ºtiu cum sã-l privesc...cumpãtat! Dacã vãd doar pãrþile lui bune, voi fi predispusã spre inconºtienþã. Cele rele , însã, dacã le las sã se coalizeze, mã vor paraliza, îmi vor tãia aripile, îmi vor ucide entuziasmul. Trebuie sã le echilibrez ºi voi vedea viaþa mea aºa cum este. Trecutul este al meu, indubitabil, legat de fiinþa mea prin frânghii cu neputinþã de dezlegat. Nu existã nod gordian aici. Prin urmare, voi cãuta sã mã împac cu trecutul, fãrã sã caut viitorul în el...e o inepþie sã pretinzi cã trecutul reflectã viitorul, întrucât viaþa se repetã în cicluri. Cel puþin la nivelul individual. Pentru specie...nu ºtiu, nu am ajuns la o atare înþelegere a vieþii. Nu existã drum pe care sã-l vãd în trecut ºi sã-l continuu...în viitor. Drumul se face mergând, pas cu pas. Cu meandre, surpãri, suiºuri ºi coborâºuri. Pas. Pasul timpului, pasul sufletului. Pasul timpului. Nu trece timpul prin noi, noi trecem prin el...aºa, la pas...Pas sãltat, pas obosit, pas vioi sau grãbit. Pas vid, pas mort. Pas înapoi, ca racul. Dar tot ce mi se întâmplã converge într-un sens predominant ascendent ºi categoric orientat înainte. Dar iar divaghez...
Se zicea cã nu trebuie sã treacã nici o zi fãrã sã vedem ceva frumos...parcã Goethe. Pãi frumuseþea nu e o valoare exclusiv subiectivã, intrinsecã pentru fiecare? Ea existã în suflet ºi noi o rãsfrângem asupra a ceea ce ne înconjoarã. Trebuie doar sã devenim conºtienþi cã ea existã în noi ºi cã n-o vom gãsi niciodatã în afarã. Exact aºa cum nu existã un adevãr obiectiv, ci doar adevãruri subiective, aºa nu existã frumuseþe altfel decât ca reflexie a interiorului.
Privire îmbãtatã de viaþã. Beþia sufletului ce priveºte mereu. Am vãzut o femeie cu o pãlãrie de pai! ªi doi copii.