Dreams unleashed

[Opposite]

Urmatoarele texte le-am elaborat de-a lungul unui an si, datorita faptului ca vreau sa ma apuc serios de unul dintre ele dar nu ma hotarasc asupra caruia sa-mi atintesc privirea, va rog pe voi sa va hotarati pentru mine cu riscul de-a va rapi jumatate de ora din viata citind totul (stiu ca nu e usor dar sper sa merite). Unele texte (daca nu chiar toate) e posibil sa contina greseli dar...mind the signature...Adi). Astept critici, laude dar, mai ales, la voturi asigurandu-va ca voi aprecia foarte mult fiecare raspuns chiar si mustind de blamare. Insa, in cazul cand va hotarati intr-un tarziu asupra unui text (doar asupra unuia singur) sau asupra niciunuia, fiti siguri ca ati facut-o doar dupa ce ati citit tot. So, without further ado...

[Opposite]

Poarta alba, ce se contura in lumina stravezie a unui rasarit fara soare, imi aparu in fata pe neasteptate dintr-un neant ca de vata. Totul ramase in urma, mistuit sub socul primului glonte ce-mi percutase fruntea, traversand cutia craniana ca un ac incins prin unt si luand cu el, la iesire, destul materie cat sa spoiasca un cerc de un metru diametru pe peretele acoperit cu graffitiuri ce capta umezeala din aer nu departe de spatele meu acum arcuit sub impact. Lumina ce iesea din uriasa deschizatura a portii ce incepea sa se deschida, imi ranea ochii, facandu-ma sa-i inchid si sa-nghit in sec. Mi s-ar fi ridicat parul de pe maini daca le-as fi avut. "Ridica-te si intra.". Halpercyon ma privea din cadrul ce se desena acum clar pe conturul cetos din jur, cu ochi reci, de flacari albastre invaluiti in catifeaua ce parea ca ninge de undeva de foarte sus. Isi intinse aripile pliate pana atunci la spate la capacitatea maxima probabil pentru un mai bun efect si, izbucnind in flacari, ma apropie de el. Ingerul avea un aer inspaimantator si eu ma simteam mai mic ca niciodata.

Mana ferma mi-se ridica de pe umar, nu inainte de a ma impinge inainte, printre usi, in bratele camerei anost de albe din care ma priveau cateva perechi de ochi si un plasture. Camera mirosea acru, a urina, spital si clor din abundenta si-mi trezi repulsia nu demult adormita, la gandul ca aveam sa-mi petrec tot restul vietii in ea. Scartaitul, finalizat de trosnetul usii din urma mea si de "clack-ul" zavorului, ma facu sa tresar, rotindu-ma spre gratiile albe, patate pe alocuri de mici pete rosii si materie uscata, aflate periculos de aproape. In spatele lor, gardianul, dezvaluindu-si o strungareata respectabila si o jumatate de gingie imbibata in diverse metale, obtinute probabil in urma vreunui contact neortodox cu unul dintre nebunii irecuperabili si periculosi (incapatananti si neprietenosi, preferam sa le spun) ce se presupunea ca sunt inchisi aici, ma saluta cu batjocoritoare plecaciune si, chicotind, imi trimise o boare de mancare regurgitata proaspat alaturi de reflectiile sale intime:"Aici va fi regatul vostru, domnule Baa'zu sau cum v-o fi chemand prin alte lumi in care spuneti ca circulati la bunul vostru plac."."Hai sictir. Multam de urare.". Nevroza isterica, pantofobie (frica de tot si de nimic), timopatie schizoida (anomalii de dispozitie grave) depresiva si/sau euforica, paranoia, imbecilitate si idiotie si, ultima dar nu cea din urma, schizofrenia, erau cateva diagnostice ale celor aruncati in aceasta groapa a uitarii umane intru stergerea lor completa din statistici si ignorarea totala. Diagnosticul meu? Pseudologie fantastica (povestirea unor intamplari ce nu au existat in realitate, dar cine stie ce e aia realitate?) asociata cu halucinatii vizuale si acustice, disocieri de personalitate si tendinte de grandomanie. Cu alte cuvinte, psihopat isteric si schizofrenic cu actele semnate, parafate si puse la un dosar cu titlu mare, scris cu rosu pe diagonala "INCURABIL", pe numele sau Albedo Opposite.

Firida era acum goala. Clocotul lavei de dedesubt si caderea monotona si linistitoare a picaturilor de apa erau singurele sunete ce-mi sustineau meditatia. Simteam trecand peste mine pasii timpului dar apasarea lor nu o simteam. Uitat intr-un colt, cu parul imbibat, lipit de spate, tatuajele abia ghicite sub scoarta groasa, inchegata si chipul innrosit, imi marcam in minte, culegand ultimele raze de putere din meditatie, imaginea dioramei din fata-mi. In scurt timp avea sa plece, vanduta pe multe piese de aur unui negustor uman. Sirauk fu multumit de jertfa si daca el era, eram si eu, umilul sau brat drept. Intinsele maini de troll, picioarele mici si contorsionate de faerie, capul semet de elf, cu buzele taiate pentru o impresie mai buna de zambet viu, cu ochii extrasi si nasul taiat erau cusute la un tors butucanos de orc plin de crestaturi si arsuri inerente procesului de transformare si, fixate prin solide piroane de suportul de abanos, aduceau cu imaginea unei zeitati umane crucificate. Intreaga diorama avea un aer grotesc, batjocoritor ce ar fi putut probabil intoarce pe dos stomacurile mai putin avizate. Speram ca negustorul sa fie foarte multumit de opera.

[Opposite]

Gura de metrou era o poarta catre alta lume prin care iesisem eu, viermele anaerob, cartita. Ma indepartam incet de ea tarandu-mi pasii prin noaptea umeda intinsa pe caldaramul de metal. Gangul sinistru, plin de gunoaie cumpuse din gadgeturi reduse la mase diforme de fier vechi si laturi putrezite printre care misunau atotprezentii caini era un “must see” al traseului spre vitrina. Aerul imi invada plamanii, intai cu teama data de necunoscutul ce-ti era candva prieten apoi cu voluptatea erotica data de o acuplare in capatul unei tevi de scurgere intre o crima pentru hrana si o vanatoare de sobolani. Pocnitura imi intepa urechile, deschizandu-mi larg ochii, ecoul ei atragandu-ma spre epicentru.
Traversand gangul il vazui: statea in picioare, cu parul lung, atarnandu-i in fuioare slinoase peste umerii acoperiti cu tinte si capse cu leduri jucand in verde si rosu, infipte in pielea murdara. Singura imbracaminte ii erau pantalonii din vinilin atarnandu-i sfasiati de-a lungul picioarelor, legati in jurul taliei subtiri cu un lant fosforescent, stralucind colorat in intunericul condensat din jurul sau. Admira de la inaltimea sa un corp chircit pe asfaltul manjit de scursori. Pe peretele din fata se deslusea un cerc aproape perfect ce umbrea un desen infatisand un ochi injectat inconjurat de mate de cupru si colti exagerati de titaniu. Pata de sange era pupila. Brusc se indrepta spre mine in fuga, holbandu-se in gol. Nu ma observa. Nici nu avea cum. Ascuns sub o cutie de carton manjita de ulei si avand in fata reteaua complicata a unui tors de humanoid mecanic, cu tenul vesnic mazgalit de varii lichide obtinute din tuneluri ii priveam fuga ingrozita si ii ascultam urletul din care se desluseau cuvinte disparate, fara inteles: “N’Yad Baazu! Poarta! Hechise Halpercyon! Ingerule!”. Ma depasi alergand spre hologramele din strada, mai precis spre o uriasa poarta alba deschisa la intervale regulate de o fiinta innaripata ce invita eventualii consumatori cu o mina severa. Mda, nebunii de aici erau aceeasi cu cei din tuneluri, aglomeratia instrainandu-i la fel de tot mai rara sclipire a ratiunii. Dupa scurtul moment de reverie filozofica, foamea ma aduse in simtiri conducandu-mi pasii catre vitrina aflata chiar in fata mea.
Magazinul nu avea firma, lafaindu-se silentios intre doi pereti incarcati de texte suprapuse pana la ilizibil. Prin geamul luminat se vedeau expuse precum trofee pretioase ale eternului consumator, fulgi hipercalorici cu diferite gusturi, arome si infatisari, conserve impachetate in cutii sclipitoare, adevarate opere de arta in serie, pungi cu lichide baloase dar “atat de hranitoare” si ... pastilele superconcentrate, precum bombonelele colorate puse sub un bradut cochet intr-o sufragerie a unei familii delicate de un mos obez, nebarbierit si rosu a carui unic tel in viata era impartirea fericirii si a pacii mondiale. Dare subtiri imi curgeau de-a lungul barbiei pe gat, pornind din colturile gurii larg deschise. Nu-mi puteam lua ochii de pe panoplie. Cele mai bune bombonele mi-ar fi tinut de foame doua zile “asigurand un raport optim de vitamine si minerale atat de necesare unui om activ”, conform grimaselor ce zburau prin multimea anosta ce impanzea in orele de varf subteranele luminate, navalind spre case, cutii de chibrituri perfecte gazduind masinarii perfecte cu vieti duse pe banda rulanta intr-un paradis monoton, etern. Bordura sparse din a treia incercare geamul si acum fugeam cu bratele incarcate cu cutiute, pungi, cutii si flacoane catre gura de metrou ce o simteam acum la fel de primitoare ca si in prima zi cand, speriat de ce aveam sa gasesc acolo jos, urmasem legendele si pasisem in adancuri: 1000 de kilometri patrati de tunele abandonate cred, nimeni nu stia sigur, intinse pe 14 nivele sub pamanturile metropolei, o lume rasturnata in care o multime fara numar traia deliciile epocii de piatra sub pamantul impanzit de antigravitatie si circuite neuronale. Oficial nu exista niciunul dintre noi si tunelele erau dezafectate si astupate, golite si complet aseptice. Nimic mai fals. Eu eram dovada.

[Opposite]

Seara se lasase de mult dar insomniacii ce-si duceau viata doar noaptea ca obisnuiti ai diverselor baruri underground la propriu si la figurat isi scoteau acum antenele din garsonierele lor imunde platite cu luna. Printre acestia ma aflam si eu, condamnata la o viata traita cu adevarat numai dupa apus, suportand discutii stupide cu tot soiul de personaje anoste ce aveau ca unic scop sa faca vanzare producatorilor de prezervative.
Firma albastra a clubului "Blue Blues Band Cafe" stralucea fosforescent reflectandu-se pe pavajul ud. Aruncand chistocul ii admirai bolta sfarsita intr-o jerba de scantei inainte de a impinge usa ruginita ce parea a ascunde un beci fetind mai degraba decat cel mai bun local de "Blues, Jazz si voie buna", cum spunea reclama. Coborand cele cateva trepte masurai cu privirea toate cele cinci mese asezate in fata unei scene si barul luminat discret de ultima moda in decoratiuni: neoanele albastre. Taburetul din colt era liber si, profitand de ocazie, ma asezai urmarind cu un ochi critic scena pe care se producea o obscura trupa de blues, Hurricane si-nu-mai-stiu-cum. Reflectorul staruia asupra solistului complet lipsit de atributul vocii, ignorandu-i pe ceilalti membri ce pareau topiti undeva in spate intr-un zgomot de fond cu putin mai intens decat vorbaria clientilor ferchezuiti ce ignorau complet schelalaitul dezamagirii de pe scena. "Ce program e in seara asta Jim?". Zambetul barmanului, ce-mi aducea aminte de raza unui far intr-o noapte adanca, imi reconforta privirea, amintindu-mi ca negrul urias de dincolo de tejghea imi era cel mai bun prieten, un baiat de zahar...ars in timpul liber dar necrutator om al ordinii si perfectionist barman in rest ingaduindu-si rareori cate o discutie cu vreunul dintre clienti. Eram privilegiata. "Hehe, dupa ce pleaca amatorii astia..."spunse punandu-mi in fata obisnuitul Ballantines "on rocks" si injunghiindu-l cu privirea pe cantaretul ce incerca sa termine fara a falsa un refren prea inalt pentru el. Nu reusi."...o sa vina Howlin' Wolf, John Lee Hooker si Billie Holiday.". Ochii lui imi amintira ca nu vorbeam cu intunericul. "Despre cartea ta ce se mai aude?". "Despre carte nu se aude nimic dar pot sa-ti spun cati membri ai familiei si-a batut ieri italianul de la 513,la naiba, e mic, slab si negru ca o libarca inanita, cum poate sa-si bata toti cei 8 copii in fiecare seara fara sa oboseasca?" aici Jim isi ridica sprancenele laudand parca initiativa educativa a italianului zbuciumat, ochii lui metamorfozandu-se in doi bulgari de zapada afanata. "Dupa care trecatori nevinovati a mai urlat relicva senila de la 510 si tot asa de-ti vine sa-ti concediezi ingerul pazitor in ziua cand sari cu parasuta. Poftim inspiratie." Si zambii blajin, cerandu-mi parca scuze din priviri pentru lipsa mea de solicitudine. "Mai ia o pauza: viziteaza-ti parintii, gaseste-ti un dragut, asculta un blues...mai ia 100". Imi umplu din nou paharul cu aerul ca asta ar fi singura solutie. "Multam. Maica-mea n-ar vrea sa ma vada nici daca viata ei ar depinde de asta, Jim, si un dragut...ma faci sa rad.". "Presimt ca in seara asta o sa ti-se intample multe. Ascult-o pe Billie sa vezi ca te vindeci." si-mi puse o palma grea, parinteasca, pe umar inainte de a se indeparta spre celalalt capat al tejghelei unde un snob insipid il astepta facandu-mi ochi dulci.

Seara decurse ceva mai bine, chiar daca nu se intampla nimic mai deosebit decat in alte dati, multumita companiei lui John Lee Hooker si lui Billie care facuse intr-adevar minuni cu glasul ei. Ceasul arata 6 AM si Jim, plictisit si mai negru ca niciodata, trebaluia ca o furnicuta in ajunul iernii, stergand mesele, curatand paharele si fredonand ceva din BB King. Eram ultima ramasa in crasma golita de orice clienti. "Somn usor Jim". "Pa Kathy si da-i un sut intre picioare italianului, din partea mea...". Izbucniram in ras amandoi. Aerul rece al diminetii imi lovi fata alungandu-mi oboseala. Aveam destul de mult de mers pe jos insa nu credeam ca pot sa mai suport vorbaria cretina a vreunui imigrant postat taximetrist din vina nu stiu carui zeu binevoitor ce slujea sloganul "Tara tuturor posibilitatilor". Imi incepui astfel primii pasi inspirand adanc aerul rece. Regretul nu intarzie. Mirosul de urina imi exploda in nari reamintindu-mi conditia umila si educatia precara a celor ce-si duceau veacul prin suburbie. Ma grabii sa-mi aprind un Luckies ca sa alung odoarea traumatizanta. Zipp-ul brichetei fu acoperit de un claxon nervos venind din spate. Ma intorsei mirata observand Fordul rosu luand curba si intrand pe strada unde eu ma luptam cu oboseala si vaporii. Ceva era in neregula. Pendularea dezorganizata a bestiei motorizate de la o latura la cealalta avea darul sa-mi supuna intrebarilor viitorul dealtfel indeajuns de incert.Acum era in dreptul clubului de unde cu putin timp in urma il lasasem pe Jim cel harnic. Incepu sa-mi para rau ca-l parasisem. Trecand printr-un fenomen inexplicabil ce facuse parca bolidul sa se subtieze pana la a incapea intre un hidrant si un stalp si stergand doua tomberoane ce-si vomitasera ca la comanda continutul format din cartoane si laptuci, dihania urca turbata pe trotuar. "P... ma-sii!!!". Nu puteam sa ma lipesc de zidul jilav fara sa fiu facuta una cu el, asa ca am ales sa sar spre strada. Aveam sa-mi murdaresc blugii...gandul imi smulse un zambet. Impactul surd al picioarelor de masca radiatorului nichelat ma proiecta ca un titirez prin aerul umed, spargandu-mi constiinta in mii de cioburi in spatele carora pandea intunericul. Asfaltul rece ma invaluia parca intr-o catifea lichida ce era sangele meu. "Deci asa se moare..." mai avui puterea sa-mi zic.

Soarele puternic imi ardea fata facandu-ma sa-mi strang ochii de durere sub lumina ce-mi incalzea pleoapele. Ma ridicai sub privirile uimite ale catorva ciudati ce pareau scapati din paginile revistelor cu benzi desenate. Unul dintre ei, o prajina slaba cu parul unsuros si negru, imi atrase atentia prin forma urechilor sale de care parea ca fusese spanzurat mare parte din copilaria nenorocita luandu-ma dupa expresia fetei. Chipul sau, cu ochii migdalati, ma surprinse prin frumusetea lui efeminata si putui sa jur cu mana pe inima ca nu era un om cel pe care-l aveam in fata ci mai degraba un personaj dintr-o poveste pentru copii ajuns prin vina unui autor prea plin de imaginatie sa prinda viata in fata ochilor mei. Ii zambii si, precauta, ma retrasei incet din fata aratarilor ale caror haine pareau croite din cea mai tabacita piele ce mi-a fost dat vreodata sa vad. O crasma fara nume era la mica departare de mine, usa ei masiva imbiindu-ma sa-mi incerc puterile cu ea. O impinsei cu intentia de a incerca sa-mi pun gandurile in ordine in ciuda oboselii la un pahar cu o licoare tare. Interiorul nu parea cu nimic mai presus decat cel al carciumilor ce populeaza vestul salbatic in filmele lui John Waine, agentul imobiliar al firmei Coca-Cola. Mese de lemn pe fata carora se citea varsta inaintata dupa ridurile scrijelite in lemnul tare la plictiseala sau manie, bautori ocazionali abrutizati si pe jumatate adormiti asupra carora privirea-mi starui cat sa le remarc tinuta arhaica si un miros de bucatarie ce invaluia totul ca o mantie pe timp de ploaie. Cautam din priviri o masa cu scopul declarat de a peria cu privirea orice trasatura a musteriilor a caror murmur imi aducea la urechi franturi de fraze greu de inteles dar, odata efortul facut, imi incercau capacitatea de a le pricepe sensul. Ma lasai pagubasa. N-ar fi iesit un best-seller din asta. Hotarai sa-mi depun setea si gandurile la una din mesele aflate intr-un colt opus bucatariei, protejata de un perete asaltat de igrasie.
Odata asezata imi ridicai privirea catre bucatarie cu intentia de a-mi face cunoscute dorintele - nu si pretentiile - insa in calea ochilor mei se interpuse o mica chelnerita aparute langa mine de nu stiu unde. Ii cerui un Ballantines cu gheata dar, luandu-ma dupa perplexitatea care o afisase ca la un semnal, imi lasai dorinta balta si ma resemnai incurcata la un whisky, orice marca numai cu gheata sa fie. Hmm....whisky nu parea sa fie cuvantul ei preferat. Credea probabil ca ma amuz pe seama ei si-mi spuse raspicat, subliniindu-si gestul printr-o mana pusa decis in sold cu un gest ce se voia amenintator, ca n-are asa ceva si ca mai bine as comanda ceva pana cand nu pune sa fiu data afara. Prezenta ei ma agasa prin stranietate caci parea sa mai fie si in alta parte lasandu-mi impresia ca vorbesc cu un spectru coleric si hotarai sa ma lipsesc de o asa companie expediind-o dupa o bautura tare. Parea ca stie ce e aia. Inchizand ochii, aveam senzatia ca am ajuns in paginile unei carti cu povesti purtate de vant spre o destinatie imprecisa ca o Dorothy noctambula spre un Oz cu carciumi, si-mi amintii ce mi-se intamplase: "Blue Blues Band Cafe", Jim, Billie Holliday, dimineata intr-o suburbie, Fordul si sangele si apoi asta. Ma ciupii sa ma trezesc. Cu siguranta eram in coma pe un pat de spital al naibii de igienic, mirosind a doftorii cu picioarele ghipsate si cracanate ridicol in aer, cu maica-mea jelindu-ma de i-se rupea sufletelul ei de casnica si inconjurata de fete ce mimau ingrijorarea mosmodind in jurul meu cu o atentie demna de cauze mai nobile sau, poate, stateam cuminte intr-o cutiuta, teapana ca un chibrit, cu un pluton de fete lungi aruncand bulgari de pamant deasupra mea. Imi placea mai mult aici asa ca ma linistii, alegand ignoranta. Puteau iesi lucruri tare ciudate din situatia in care ma complaceam dar aveam briceagul la mine, bricheta si sprayul paralizant, cu alte cuvinte eram inarmata pana-n dinti. Ah, si sa nu uit, mai aveam 5 tigari Luckies cu fumul carora puteam sa-mi naucesc adversarii...zambii.

[Opposite]

Dealtfel intreaga mea viata fusese o mare scena comica pe care se perindau personaje de tragedie cu mina inocenta a victimelor inconstiente de destinul ironic pregatit lor. Dumnezeu are simtul umorului. Deci nu trebuie sa ma mai mir de tot soiul de ciudatenii ce-mi treceau prin fata ochilor. Vedeam parca aievea bolidul rosu cotind pe strada, penduland indecis intre cele doua trotuare si hotarandu-se in final spre partea mai populata pe care ma aflam numai eu, de parca ii trebuise un timp de gandire, un repaus de-a lungul caruia sa poata tinti victima ce avea s-o aleaga, apoi, lansat, strecurandu-se neverosimil, ca un sarpe intr-o vizuina de soarece de camp, printre hidrant si stalp, aruncandu-se spre tomberoanele parca prea pline, incercandu-si fortele ca un batran vanator descreierat ce impusca cainii vagabonzi "pentru a-si testa arma". La volan era nimeni. Locul gol pana la masina era mancat de un alt loc gol ce vida spatiul celui care ar fi trebuit sa conduca. Era un nimic absolut, o gaura infinita, un abis negru ce ocupa locul soferului si curata de imagine orice ramasese in urma si continua sa manance hulpav zona tot mai mica ramasa intre mine si el cu mainile grabite ale unui zeu venit sa-si ia jertfa. Totul se scurse foarte incet, timpul prelingandu-se ca mierea spre finalul cunoscut. Imi aminteam imagine cu imagine ce se intamplase si fiecare gest mi-se parea inutil in fata haului ce statea sa ma-nghita.Imi vedeam blugii murdarindu-se, zambetul speriat, saltul neconvingator si bufnitura ca de glonte tras prin amortizor precendand zborul invartit prin aerul racoros al diminetii de primavara, apoi raceala cu care ma primi asfaltul si caldura cu care ma intampina moartea. Atipii.

Usa se tranti brusc de perete si in aerul innabusitor dinauntru, capul meu se ridica sleit de pe masa. Tocmai visam ceva despre un...am uitat caci surprinzatoarea impolitete ma trezi subit facandu-ma sa ridic ochii spre necioplitul abia intrat. Ochii impaienjeniti si pleoapele lipite una de alta imi dadeau halucinatii ce ma facura sa tresar ingrozita, aruncandu-mi mainile catre fata intr-un gest hibrid: sa ma protejez si sa ma trezesc frecandu-mi fata a neincredere. Se facea ca in incapere tocmai intrau pe rand, parand ca nu li-se va termina nicicand sirul, patru...monstri de o inaltime uluitoare, cocosati, cu craniul prelung, alungit, purtand fiecare in mainile supradimensionate un...trunchi de copac tanar sfarsit cu o lada de fier. Parea o arma, ba chiar un soi de ciocan...de razboi, daca exista asa ceva (ciocanul nu razboiul). Nu trecu mult si un miros de mlastina in care se deverseaza energic zoaie ma ajunse in coltul in care ma chirchisem, rascolindu-mi stomacul. Cu miscari rapide, odata intrati, una dintre fapturi, semanand cu un Kermit the Frog supradimensionat, ramase in cadrul usii, inchizand-o in timp ce ceilalti dovedind prin maraieli intentii vrajmase se indreptara catre o masa ocupata de cativa oameni ce pareau osteni dupa recuzita impecabila. Unul dintre nou veniti, cel ce parea a fi capetenia dupa zdrentele mai numeroase, isi stranse pumnul in jurul gatului unui brav soldat adormit ridicandu-l pana la nivelul fetei sale si, articuland o engleza aproximativa, umplu camera cu un raget ce se vroia o intrebare chiar daca retorica, fiindca omul nu putea sa-i raspunda...in fine...detalii:
- Aycharaych… unde, hugh?
Picioarele incepura sa-mi tremure, desi stateam jos, cred, sau pe jos cand ochii mari, infundati in orbite ai dihaniilor cercetau atent fiecare unghier. Deodata privirea unuia dintre ei se fixase in ochii mei blocandu-mi respiratia. Capetenia insa continua interogatoriul fara sens:
- Aveti Aycharaych… a curs singe nostr', eu vom varsa la el. UNDE ?!
Cel ce ma observa imi paru ca schiteaza un gest de a-i impartasi capeteniei ideea de a conversa si cu mine dar atunci unul dintre cei intervievati se razvrati si, intr-o succesiune rapida de miscari ce duse la moartea atacatorilor azvarliti prin diverse unghere ale camerei si la injunghierea uneia dintre broastele graitoare. Doar doi dintre musterii treziti din hibernare mai ramasesera in viata si pareau decisi sa profite de noroc fugind spre aerul mai curat de afara. Bestiile urmarira o vreme cu privirea traiectoria ostenilor scapati si, vadit nemultumiti, isi indreptara privirile incruntate spre colegul lor ce-si parasise postul din dreptul usii. Il gasira indreptandu-se agale catre un colt dosnic, de unde parea ca doua lampite violet il asteapta. Evenimentele nu incetau sa ma uimeasca: in cateva clipe patru fapturi se ridicara in aer in vederea sfarsirii vietii, zburand fiecare catre craniile, probabil de cornute mici, ce atarnau pe pereti spre a inviora atmosfera. O initiativa binevenita a necunoscutului ce astfel m-a ferit de posibilitatea de a privi cu optimism un infarct. Era ciudat cum se ridicara hipopotamii in aer cu gratia unor pasari migratoare de parca gravitatia ar fi fost aici un lucru mai relativ decat viata proprie dar si mai ciudata imi parea stralucirea ce venea din partea misteriosului ajutor ce trimitea raze mov odata cu privirea din coltul intunecat in care se afla si care nu-mi ingaduia sa deslusesc decat o silueta nemiscata. M-am surprins intr-o postura destul de ridicola, in care statusem, cred, timp de un minut cand doar praful cobora incet peste mesele zdrobite, fapturile moarte si soldatii intrecandu-se unul pe altul in sangerat: pe jumatate cazuta de pe scaun, cu ochii holbati si gura larg deschisa precum la dentist. Banuind ca lucrurile n-aveau sa stagneze prea mult timp si uimirea-mi avea sa fie alimentata din plin ma redresai aducandu-ma intr-o situatie mai social acceptabila. Odata cu caderea vrajmasilor impreuna cu cuierele improvizate, cadere ce veni firesc, usa fostei arene se deschise larg si in cadrul ei, incadrat de o lumina orbitoare isi facu aparitia o silueta inalta, prelunga, sustinand cu greu in picioare un trup ceva mai scund. Dupa un moment de reculegere, in care nou venitul cauta din priviri o masa intreaga, observandu-l pe nesperatul ajutor ce se dovedi a fi un batran aparent inofensiv, semanand cu un bunicut de treaba prins in mijlocul unei avalanse din care scapa cu ajutorul protezei, il ruga sa-l readuca in gratii pe amicul sau doborat de greutatile vietii si, odata depus pe o masa mai norocoasa, il vindecara cum putura mai bine. Astfel am aflat ca pe cel inalt il chema Endril si ca batranul purta numele Saraun.

[Opposite]

cu multumiri catre Dominus)

1103 M.M. (Dupa Marele Mars)

Mania ii cucerise inima si lacrimi ii aparura in ochii tristi. Conduse acest popor aducandu-l pe culmile gloriei dar astazi intregul lui imperiu era in flacari; tipete, sange, foc si moarte era tot ce mai ramasese din intregul oras, era tot ce mai putea vedea si auzi in jurul sau. Ucisesera copii si femei fara sa-i deosebeasca de ostenii ce isi avantau imensele topoare cu vitejie impotriva armatelor intunericului. Numarul bestiilor era coplesitor, ca o pata cenusie ce inundase zarea. Astazi sub umbra mortii isi vedea visul destramandu-se, isi vedea poporul macelarit si orasul adus in ruine. In fata sa necromantul statea calm pe calul sau negru ca noaptea privind-l sfidator de sub coif. Doar ei doi ramasesera pe loc privindu-se tacut in timp ce in jurul lor sangele manjea pamantul. Urletele razboiului acopereau clinchetul lamelor ascutite ce se loveau haotic. Il privea cu scarba si ura in ochi pe calaretul zambitor. Chiar si in tumultul bataliei il putu auzi vorbindu-i cu o voce ragusita parca venind de undeva dintr-un abis: "A sosit ziua, Borbarad, imparatia ta nu mai este. Nu te mai poti impotrivi, inmaneaza-mi Piatra si am sa crut viata ta si a poporului tau. Ce a mai ramas din el.". "Intr-adevar neagra si blestemata e aceasta zi!" striga dwarful spre cerul acoperit de nori josi, gri ca si cenusa, apoi isi cobori privirea plina de furie asupra calaretului. "Dar vei da gres, Piatra va ramane unde ii este locul, nu in manile tale murdare!" "Prostule!" il intrerupse cu o voce de tunet calaretul, "Tu ai ales, daca asta ti-e dorinta atunci vei muri de mainile mele!" si, dandu-se jos de pe cal, isi trase iataganul incrustat cu insemne magice de sub pelerina si scutul rotund. Borbarad stranse puternic imensul sau ciocan de razboi, striga numele lui Grimbod, zeul armelor, si cei doi se inclestara in lupta. Prima lovitura o dadu dwarful lovind cu putere scutul, facandu-l pe necromant sa se retraga doi pasi mirandu-se de puterea ce-l infrunta. O a doua lovitura il facu sa se mai dea cativa pasi inapoi si, dandu-se intr-o parte, reusi sa se fereasca de forta celei de a treia lovituri. Lama lata a iataganului lovi, insa fara efect, metalul ciocanului pe care Borbarad il ridica deasupra capului si il avanta in fata. Surprins de usurinta cu care manuia dwarful ciocanul de razboi, Aramon se retrase in ultima clipa din calea sa; pamantul se zgudui sub lovitura puternica a armei grele. Profitand de pozitia dwarfului, Aramon lovi, insa loviturile se oprira in armura stralucitoare ce acoperea umerii lui Borbarad. Dwarful ridica ciocanul care in drumul sau lovi mana in care tinea iataganul crapandu-l in doua, privind neincrezator la jumatatea de lama cu care mai ramasese in mana, necromantul o indrepta inspre dwarf si apoi o arunca furios. Borbarad lovi iarasi cu multa ura si cu asa putere scutul incat il arunca la pamant pe adversar. Acum necromantul statea intins pe pamantul ruginiu la picioarele prazii sale si cand dwarful, pregatit sa dea lovitura de gratie cavalerului negru, isi ridica ciocanul de razboi sus deasupra capului, Aramon ridica cu reflexe rapide ca fulgerul bratul drept si azvarli o sageata otravita ce se infipse in gatul gros al dwarfului. Cu o privire neincrezatoare Borbarad scapa din maini uriasul ciocan, isi duse mainele la gat privindu-l in ochi pe Aramon, apoi cazu pe spate cu ochii la cerul ce se intuneca din ce in ce mai mult…

[Opposite]

Razboiul se termina la fel cum incepuse. Un dwarf stinse lupta prin sacrificiul propriu reusind sa intoarca hoardele in pamanturile din care aparusera chemati de forte ce nu le banuise nimeni atat de puternice pana atunci. Crimele, ce nu faceau decat sa ingroase randurile luptatorilor lui Aramon, incetasera brusc si putinii razboinici ramasi in viata ai diferitelor natii se intoarsera mai degraba descumpaniti decat fericiti la orasele lor distruse, la vietile lor spulberate de vartejul Vremii Negurii, incercand sa-si refaca mediul confortabil din care fusesera smulsi de bratul infiorator al necrosisului, cu teama citindu-li-se pe fete, in asteptarea unui asalt final ce nu mai veni.

Ca dupa un ger ce opri orice suflare de frica frigului ce ar fi putut sa patrunda printre buzele intredeschise inghetand interiorul ascuns de invelisul neinchipuit de fragil al pielii, Farawayul reveni cu greu la viata. Drumurile negustorilor incepura sa fie iarasi batute de copitele cailor de povara, magicienii isi redeschisera scolile primind ucenici pentru a le urma invataturile, razboinicii coborara de pe creneluri, incepand din nou sa se faleasca, sa se incaiere si sa seduca traindu-si viata nebuneste in asteptarea hoardei mortii ce intarzia sa apara de douazeci de ani. Doar obisnuitele atacuri ale trollilor, goblinilor salbatici, ogrilor, triburilor razboinice umane si orcilor, mentineau puternice bratele aparatorilor. Atacurile se succedau periodic, cand numarul tot mai mare al marginasilor salbatici aducea foametea in randurile lor, alungandu-i de pe pamanturile aride pe care-si duceau traiul.

Legendele inflorira in jurul lui Borbarad, dwarful eliberator, si ai conducatorilor ucisi in luptele fara speranta, umpland biblioteci cu elocinta scriitorilor (biblioteca din Altair isi tripla numarul manuscriselor, devenind cea mai mare din intreaga lume). Glasurile barzilor slaveau fapte de vitejie fermecandu-I pe cei tineri ce-si luau ca idoli eroii infranti invatand sa manuiasca ciocanul de lupta precum o facuse Borbarad, sa ridice greutati precum Ogre-ul Alb, Urq'Uh, sa traga cu arcul precum Noroion sau sa injure, naucindu-si adversarii, ca si goblinii Gondwa cand se avantau sinucigas in lupta. Temple ale zeilor ce inainte erau slaviti doar de un sigur popor pentru ca acum sa creeze religii in aproape toate colturile Farawayului, se ridicara intru slavirea celor ce le adusera forta de a rezista.

Insa teama plutea in aer. O liniste nefireasca ce incerci sa o alungi facand zgomot, vorbind tare, zanganind armurile, citind cu glas ridicat cuvinte de imbarbatare si legende marete. Dar toate acestea, menite a alunga tacerea, erau ciobite: vocea era ragusita de atat strigat in intuneric, armurile erau peticite, cuvintele de imbarbatare paleau in fata amintirii si legendele se sfarseau tragic. Toate acestea trebuiau spulberate. Frica trebuia transformata in ura si razbunare, arsa de foc si taiata in bucatele destul de mici pentru a fi duse de vant cat mai departe, spectrul sumbru al mortii trebuia alungat intr-un viitor indepartat, permitandu-I-se sa apara doar la ultimul ceas cand parea a avea fata mai zambitoare, apropiindu-se pentru a te mangaia cu o mana miloasa si moale si nu a te sugruma cu un cleste de otel infipt in gat. Cineva era vinovat. Cineva trebuia sa plateasca.

Totusi, un lucru bun exista. Aliantele se intarira si frica le tinu legate caci viata se agata de viata. Semintiile isi uitara dusmaniile dinaintea Vremii Negurii, intrigile, micile razboaie de hartuire si devenira strans unite ca degetele unei singure maini. Mai mult, triburi ale raselor salbatice li-se alaturara. Pe langa bratele puternice, o cultura nebanuit de bogata, tomuri de legende, despre eroi cu nimic mai prejos decat cei cantati de batrani, si o intelepciune nestiuta pana atunci care, desi nu egala stralucirea in logica, stiinte sociale, matematici si filozofie ale manuscriselor din Dreaming, curtea reginei Titania a retrasului popor faerie, dovedea o gandire mai "presus decat a unor semeni", cum rautacios se descriau unul pe celalalt unii adversari de ocazie, indeobste oameni, prin tavernele raspandite pe mai toata intinderea tinuturilor. Desi primiti la inceput cu suspiciune, "cei de la marginea ratiunii" cum obisnuiau elfii sa-I numeasca, nu conteneau sa surprinda prin amestecul de gandire si salbaticie, de cruzime si prin codul Herwaad al onoarei. Dupa ce timpul trecu si noile prietenii se stransera, nevoia unei hotarari care sa-i asigure ca razboiul nu va reveni si ca orice pericol avea sa fie smuls din radacina, crescu. Astfel conducatorii se intalnira la locul ultimei batalii pentru a alunga infricosatoarele himere ce le nelinistea inca somnul, cautand un vinovat ce putea fi pedepsit, chiar daca pedepsirea lui nu aducea decat o alta iluzie, aceea a sigurante.

La douazeci si doi de ani de la sfarsitul invaziei, in ziua a treia a lunii Nildar, se intalnira. Imparatii trufasi ai oamenilor venira cu lungi alaiuri de curteni exotici, magi ai diferitelor scoli cu robe lungi si razboinici incruntati. Inteleptii triburilor elfe aparura dupa ce terenul fu inspectat cu atentie de cercetasii trimisi inainte pentru a le pregati venirea. Slavitul conducator ai dwarfilor sosi imbracat simplu, unicul accesoriu menit sa-l diferentieze de suita deloc numeroasa alcatuita din osteni fideli fiindu-i coroana din ocarith ce stralucea de departe in lumina soarelui aflat la zenit. Spre apus, straji calari sosira din toate zarile sa anunte venirea luptatorilor Pumnului chiar inainte de a se auzi strigatele din spatele Dealurilor Criptei. Goblinii Gondwa si Krash, Ogri Albi, tribul Warazilor si hoardele orcilor lui Khan si Tham inconjurara tabara strigand indemne razbunatoare si cantand marsuri de razboi intr-o valmaseala totala ce starni zambete, incruntari sau soapte de dezaprobare. La un semn, agitatia din randul triburilor se potoli si, spre centrul taberei semete ridicate din timp pe Campiile Macelului, venira cei sase conducatori ai armatelor Pumnului. Belciuge, lanturi, imbracaminti din piei si tatuaje impodobeau trupurile firave sau uriase ale liderilor, insa fara deosebire toate erau crestate si aveau cicatrici adanci sau arsuri menite sa infricoseze prin uratenie. Toate erau castigate in lupte sau in probe de barbatie si purtate cu mandrie caci doar numarul urmelor cat mai vizibile indemnau la respect in randul propriilor creaturi potrivit Codului Herwaad. Aparatorii taberei lasara, odata cu incetarea agitatiei, armele sa cada pe pamantul arid, in acelasi timp cu noii veniti, intorcandu-le cu respectul cuvenit onoarea ce li se facea.

"Raspunde-mi Aparatorule, cand lasam vorbele sa curga pe sleau?". "La miezul noptii ce va sa vina puternice Zok'Le". Intrebarea veni din partea conducatorului Warazilor, al carui brat urias comanda deasupra celui mai mare trib al trollilor, avand sub arme intreg rasaritul Trollandului si o armata de pana la zece mii de trupuri voinice, aliati de incredere ai Intailor Nascuti ca dealtfel toti cei nou veniti. "Guner'Ki Palau!". Strigatul paru sa multumeasca multimea pestrita adunata in jurul taberei si in scurt timp corturi mari, iurte si sareki fura ridicate alaturi de cele ale celor veniti deja si focuri incepura sa arda, luminand noaptea tanara si fetele strajilor.

Aproape de miezul noptii, samani ai Pumnului, magi si arhimagi umani, vrajitori, preoti, druizi elfi si templieri dwarfi se adunara pentru a curati prin invocatii mirosul mortii ce staruia inca pe campului mut, luminat de Arun. Focul se aprinse pe pamantul gol, ridicandu-se tot mai sus pe masura ce invocatia prinse putere. Negurile se risipira in aerul rece pregatind solul neted pentru intalnire. Liderii, imbracati in robe stacojii, se apropiara tacuti, asezandu-se in jurul focului secondati de un singur insotitor de incredere. Cercul se inchise si fiecare isi spuse numele si rangul.

Asa incepu Intalnirea de pe Campiile Macelului si exilul Dark_Elfilor. Tarziu, dupa ce soarele rasarise, stralucise pe bolta si apuse dupa Dealurile Criptei, Borbad, regele dwarf, urmasul legendarului Borbarad, se ridica in picioare, profitand de onoarea de a prezida intalnirea si de a semna primul Declaratia Rasaritului in urma careia Poporul Razboiului, gasit vinovat de tradare fata de viata, era exilat spre cele patru zari, nimeni neavand voie sa le faca vreun rau pe drumul lor spre uriasele caverne ce le fusesera case in vremurile demult uitate, pentru a nu starni mania Mortii. Uriasul B'nai setz B'nay (Pamantul de sub Pamanturi) avea sa fie sigilat si templele zeitatilor daramate, chipurile ingerilor sterse la fel ca si orice urma a fiintelor a caror acoperis fusese B'Nai setz B'nay. In caz contrar, toti aveau sa plateasca cu viata pentru vina de a fi slavit necrosisul, indiferent de consecinte.

[Opposite]

Dark-Elfii isi incepura Exilul fara a se lupta, urmand Profetia ce prevestea ca Lumina Neagra a Caselor va dispare daca va opune rezistenta impotriva hotararii Intailor Nascuti si a Pumnului.
Retragerea, vazuta de Marele Profet, Seireenien Lumoama, inca inainte de ridicarea la constiinta a Ogrilor si Trollilor, avea sa fie povestita de Sorray Sier Baa'zu si, mai tarziu, de N'Yad Sier Baa'zu, cunoscut ca si Hades, Aycharaych al Casei Baa'zu, care a adaugat scrieri ale celorlalte trei Case in epopeea "Diel Ziat Elf" (Marsul Elfilor Intunecati).
Cele patru popoare, Kaze'q, Baa'zu, Creeth si Tann'ri, ce locuiau in B'Nai setz B'nay, sub citadela umana Altair, s-au hotarat sa se retraga in fata maniei popoarelor, spre cele patru zari, incetand eternele rivalitati dintre ele, unite in fata urgiei. Astfel Kaze'q se indrepta peste mare, spre fortificatele insule muntoase, Creeth pleca spre gerosul nord, la Norsloapes, haoticii Tann'ri catre inospitalierul tinut al trolilor si, in final, Baa'zu spre varfurile din sud de tara elfilor. Al cincelea popor, B'rith, alese sa lupte pentru zeii lor, ignorand Profetia, numindu-i lasi pe cei ce-si parasisera casele, fiind nimicit dupa Razboiul de Cinci Nopti.

In timpul acestei retrageri s-a nascut N'Yad din trupul decapitat de o aripa de hesperida ce-si gasea zborul in preajma starvurilor lasate in urma de asprimea drumului, al mamei ce a trebuit despicata apoi cu lamele dand la iveala un copil cenusiu ce lasa in urma sa un corp putrezind rapid, din a carui forma frumoasa, elfica, nu mai ramasese decat o pata maronie, stearpa, pe masa de iarba dimprejur. Cei sub a caror ochi s-a produs blestemul l-au numit atunci N'Yad, Carne Rea.
Asa cum capusa poate sta agatata strans cu clestii de viata asteptand un animal nestiutor sa-i treaca prin apropiere spre a-i smulge picatura necesara unei noi asteptari, chiar daca aceasta ar dura ani intregi, la fel si copilul Baa'zu reusise sa traiasca din mai nimic, hranindu-se cu ierburile putrezite, pe jumatate macerate, din burtile animalelor ucise de el la varsta la care altii inhalau nisip crezand ca-i Praf de Stele pentru a smulge vietii partea ce o merita. Noptile ii erau marsuri lungi in intuneric pe drumul fara intoarcere spre Munte iar zilele, menite studiului predat de tatal sau la adapost de mania Soarelui, erau un chin ce parea de nesfarsit. Doar diminetile si apusurile il lasau sa-si uneasca pleoapele pentru a visa chipuri, locuri si intamplari nestiute lui inca.
Moartea lui Sorray Sier, lasa in urma un popor, de la care trebuia sa invete si ultima lectie: sa conduca. Litaniile (El), Tatuajele (Ah), Vrajile, Arta razboiului, Concentrarea, Echilibrul (wa), Scrierile, Legendele, Zeii si tot ceea ce un nobil Dark_Elf trebuia sau stie, aveau sa-l ajute in a-si urma Calea.
Intr-o noapte, in care doar sunetul pasilor le insotea drumul, un elf razboinic, pus probabil sa le supravegheze exilul si a veghea ca nimeni sa nu se apropie de poporul damnat - chiar daca nici o fiinta inzestrata cu darul vorbirii nu se apropie de ei de cand plecasera, infricosata sau scarbita de stigmatul aruncat asupra Dark_Elfilor, silindu-I sa-si vaneze departe jertfele - fusese gasit ucis de o sageata infipta intr-unul dintre ochi. O desaga se gasea goala langa luptator. Intamplarea fu trecuta cu vederea de cei cativa elfi ce-l gasira si nici un cuvant in plus nu ramase in urma odata cu cadavrul. Insa dupa scurt timp o noua povara se adauga scrierilor tanarului N'Yad. Cele cateva carti (pergamente si documente istorice ale oamenilor) ajunsera, nu se stie cum, in mana lui N'Yad care incepu sa-le studieze atent, aratandu-se fascinat de cultura, stiintele si literatura oamenilor, alegandu-si astfel numele de Hades.

Dupa patruzeci si patru de ani de la sfarsitul Negurii si la douazeci si doi de ani de la Declaratia Rasaritului, douazeci si doi de ani de lungi popasuri, ocolisuri, rataciri si lupte pentru hrana cu triburi salbatice, drumul se termina cand ochii inlacrimati ai celor ajunsi privira in sus spre maretia Muntelui si el afla ca va conduce acest popor ducand numele lui Nethilun si al lui Solo'Yad intru glorie.

[Opposite]

Motto: "L'enfer c'est les autres."

1147 M.M. (dupa Marele Mars si 44 de ani dupa Vremea Negurii)

Isi puse genunchiul in pamant si, sarutand prima piatra a povarnisului, intampina razele rasaritului pe varful argintat al sagetilor. Incet, atent la toate miscarile ritualului ce trebuia sa fie perfect, deschise torsul captusit cu piele ce-l purta pe spate. Craniul cioplit in diamant, de marimea unui pumn de ogre, parea usor, golit de energie, dornic sa-si primeasca lumina ochilor. Invocand incet numele Zeului, privi luna, Arun, prin ceafa craniului inainte de a-l aseza in mijlocul altarului lichid ce se prelingea din gaturile victimelor puse in cerc. Capetele acestora se aflau aproape de centru, despartite cu o palma de trupul pe care, cu cateva clipe mai devreme, il insufleteau. Din urma se auzeau soaptele poporului sau umpland aerul racoros al noptii ce cadea, pleoapa a lui Nethilun ce deschidea intunericul trezind la viata mandrul popor elf prin a caror carne curgea Floyd, sangele zeilor beznei, fiinta de magie si umbra. Ritualul incepu. Linistea se asternu peste dealuri si ruga Zhefrimilor se inalta spre muntele din fata, aprinzand sfere de foc deasupra palmelor preotilor. Fire de lumina rupte din faptura diafana a chipul lui Arun rasfrant in micul lac prelins din gaturile deschise ale jertfelor, insufleteau trupul un mic demon argintiu ce dansa haotic pe apele rosii ale darurilor catre Nethilun. Pe masura ce ruga devenea mai ritmata si glasurile ridicate spre munte deveneau mai puternice, tot mai multi demoni rupti din pelicula fina a sangelui se prindeau in cercul ce incepuse sa se roteasca ametitor, largindu-se tot mai mult, plutind in jurul craniului de diamant ai caror ochi de rubin sclipeau acum, luminand adunarea ce se afunda tot mai mult in transa, aducandu-i la paroxism si intunecandu-le mintea.

Multimea intreaga avea acum ochii inchisi, rostind acelasi cuvant, miscandu-se tot mai alert, la unison, maini si trupuri incolacindu-se precum firele de iarba sub vantul stepei. Lumina rosie amplifica dansul pana cand Dark_Elfii, printre care se aflau preoti cu parul naclait de sange, razboinici cu haine facute din pielea prizonierilor rapusi, magi cu semnele urii tatuate pe pleoapele inchise, haotice furii Dark_Elfe cu parul parand trup de flacari, sangeroase fecioare Baa'zu, acoperite doar de rune mari, palpaind violet sub ochii atoatevazatori ai Zeului devenira una sub privirile impasibile ale craniului de diamant si ale lui N'Yad Sier Baa'zu care soptea cu glas jos si patrunzator litania menita sa cheme dantuitorii pe muntele ce avea sa le fie casa. Ajunsera.

Totul se termina cand sculptura absorbi altarul improvizat la poalele maretului munte ce-si sufla acum spre ei respiratia racoroasa a diminetii ce avea sa vina. Luna disparuse inca de la inceputul ritualului lasand calduroasa mantie a intunericului sa-i imbratiseze ca pe copii ei cei mai dragi. Dimineata rece se apropia peste cadavrele celor jertfiti. Trupuri de oameni, orci si troli zaceau uscate, scofalcite, puse in cerc, cu gaturile spre centru pregatindu-se sa fie mistuite de vant in cele patru zari. Pielea lor tare, mulata pe oasele trupului, atarna ca o zdreanta pe maini, odata puternice reduse acum doar la bete sfaramate de atingerea vantului. Ochii uscati demult, retrasi in adancul orbitelor, fixau cerul fara expresie. Parul albit se imprastiase printre pietre, definind vartejuri sinistre de palnii ce ridicau bulgari mici de pamant in aer. Peste toate acestea se lasase linistea. Nimeni nu plecase, toti taceau, cu palmele puse pe ochi, amintindu-si de cei pierduti pe drumul fara intoarcere la al carui sfarsit ajunsera, aducandu-i respectul lor lui , al carui glas nu se auzea niciodata. Deodata toti se miscara, plutind parca, pentru a nu rupe fina matase ce o asternuse asupra lor ca o binecuvantare, urmandu-l pe Hades catre uriasa caverna ce-i astepta cu lumina-i rece, pentru a nu mai vedea soarele niciodata.

[Opposite]

The 3rd and the Mortal - "Magma"

Intrarea, ascunsa in spatele unei stanci ce inchipuia un deget indreptat amenintator asupra cerului, era o poarta ce se confunda perfect cu peretele de muschi vizibil imediat ce un locas din stanca primea craniul ce parea cioplit din forma aspra. Bazoreliefuri pe poarta verde inchipuiau masti deformate, unele schimonosite de durere, lacrimi, altele urland intoarse asupra altora deznadasnuite, fara urme de speranta in ochii arsi. Cuvintele erau de prisos. Gurile ranjite sau larg deschise le spuneau in locul privitorului a carui datorie era sa le scrie pe fruntea chipului format de micile fresce. " A'Eri setz B'nay D'Aycharaych el B'rith Ekaze Seluaych!" (Si-oi fi pe sub pamaturi domn al oaselor ce drepte dorm).
Scantei precum licuricii se ridicau in aerul apasator din jur cu mici pocnete risipite deasupra capetelor multimii, odata ce inscrisul de pe peretele-fata se profila urmand traseul aratatorului lui Hades. Chipul isi deschise gura si un val de aer cald risipi nelinistea fluturand hainele si parul adunarii ce facu un pas in spate. Strigatul lor se ridica la unison umpland povarnisul cu un singur cuvant:"Hajime!", reflectat de stanci in alte mii de voci, tot mai stins, absorbit de pietre, prins de ramurile copacilor ce se incovoiara sub greutatea lui ca sub o rafala ivita din senin.

Globuri lucind albastru din palmele deschise ale Zhefrimilor luminau lungul sir indian ce-si urma liderul spre noua casa, aratandu-le treptele ce-i conduceau tot mai jos, in inima muntelui, de unde se auzea clipocit de apa si un bolborosit al carui origine era nebanuita inca. Scara cobora sinuos cand abrupt, cand lin, in spirala sau drept, cu treptele cand taiate adanc in cremene cand abia profilate in piatra tare, trecand uneori prin incaperi largi sau abia lasand sa treaca un dwarf. Camere nevazute de o mie de ani se succedau tot mai des, devenind tot mai mari si mai inalte pe masura ce poporul cobora in inima muntelui. Pe alocuri chipuri elfe cioplite in tavan isi deschideau aripile asupra multimii atintind-o cu priviri ce luminau incaperile. Din ghearele mari cu care erau impodobite aripile la capete cadeau regulat picaturi de apa a caror sunet produs la contactul cu lacul ce acoperea podeaua, era amplificat de peretii netezi pe care erau desenate lame si rune mari. Dantele fine, albe, strabateau tavanul in siruri paralele intalnindu-se pe alocuri la marginile statuilor, alimentandu-le cu roiuri mici de lumini ce intrau in valuri prin capetele prelungi ale ingerilor Dark_Elfi. Liniile sinuoase ii insoteau uneori pe scari, in jos, cu dare luminoase ce coborau in acelasi ritm cu ei, conducandu-I pana la incaperea urmatoare, unde alt inger li se infatisa, de data asta mai inalt, uneori violet, alteori rosu, alb sau gri, cu colti tot mai mari din varful aripilor intinse si tot mai amenintator in privirile aruncate din ochii imensi ce ocupau pana la jumatate din fata. Pe alocuri peretii erau intunecati, prabusiti, obligandu-i sa-si croiasca drum cu unelte sau sa caute cai ocolitoare ce pareau ca impanzesc muntele, formand un labirint de netrecut pentru altii. Drumul parea ce se apropie de capat. Luminile devenisera mai puternice si ingerii mai infricosatori, umplandu-le inimile cu nerabdare si bucurie. Caldura se facea tot mai simtita in valuri ce le ravaseau parul si le mangaiau chipul cu palme toride.
Ultimele trepte erau in spirala, forma scarii ascunzand sala de unde freamatul pamantului ajungea pana la ei lovindu-se de peretii luminosi, in care cute adanci, colturi taioase si siruri lungi de vene stralucind in alb le insoteau drumul. Ultima treapta le deschise privirii uriasul camp de piatra pe care jucau umbrele focului starnind rumoare in glasurile pana atunci amutite. Rumoarea devenea mai puternica pe masura ce tot mai multi ajungeau in fata maiestuoasei privelisti, impingandu-i pe cei ajunsi tot mai aproape de centru. Profetia se implinise intocmai caci casa anticilor arata precum era scris. Tavanul era chipul lui Nethilun aparand si luminand poporului sau cu ochi de cristal atintiti in Abisul ce privea inapoi chipul neclintit. Abisul era un lac de lava in care se zbatea magma aruncand bucati incinse mult in sus, desi doar pana la jumatatea distantei de incaperea in care Dark_Elfii ajunsera. Construite perpendicular pe pereti, trepte duceau catre incaperi mici, pentru locuit, a caror ziduri erau ingeri ce luminau camera cu ochi de cristal si imbratisau ocupantii cu aripile lor negre formand inguste arce a caror cheie de bolta era insasi trupul ingust al protectorilor. Sute de incaperi erau scobite in stanca, de-a lungul scarilor, pana la o inaltime ametitoare aproape de obrajii livizi ai chipului de cremene care veghea adunarea cu ochii sai rosii ce se remarcau de restul fetei prin culoarea lor, diferita de griul inchis al chipului, marimea exagerata si forma lor alungita in asa fel incat colturile erau intinse pana unde se intalneau cu varful ascutit al urechilor. Gura era deschisa cat sa arate dintii dezveliti de buzele intinse in parti, ascutite la capete. Daca te uitai printre dinti, tinuti departe unii de altii de caninii foarte lungi de pe varful carora siroia apa, erai surprins de o imagine socanta ce n-ai fi banuit-o: se vedea cerul. Printr-un horn inalt, un disc albastru se reflecta in lacul linistit din capatul opus scarilor de intrare ale imensei sali, aducand un con de lumina asupra imprejurimilor. Daca te uitat atent in lac observai ca in acel loc pardoseala, adancita astfel incat sa tina apa, era complet transparenta, lasand sa se vada sub ea o incapere deformata, cu peretii indoiti ca sub un pumn imens, ce-si impungea locatarii din toate partile, silindu-I sa stea in picioare, inghesuiti unul in celalalt. Manati catre mica temnita pe o rampa ingusta ce cobora in spirala la marginea abisului, prizonierii asteptau speriati, raniti si infometati, uitandu-se in sus, la mica raza a soarelui de amiaza ce le lumina camera prin lumina difuza a apei de deasupra. Mai ramasera putini dupa sacrificiul din timpul noptii si speranta nu le dadea aripi. Moartea li se parea o eliberare ce o asteptau cat mai usoara, adusa in tacere de o lama pe aripile vreunei rugaciuni sinistre rostite in graiul taios al Dark_Elfilor. Nu observasera inca firida la care se ajungea coborand pe un alt drum stramt, opus celulei, ce cobora de-a lungul peretelui innegrit al haului si care avea sa fie ultimul loc cel vor vedea. Podul suspendat ce unea incaperile deasupra lacului clocotind, impunea serioase semne de intrebare asupra rezistentei sale dar nici un ochi ai celor doi gardieni postati deja nu se incrunta in directia sa atunci cand Hades pasi spre mica temnita.

[Opposite]

Motto:
"Sunteti atati de prostuti, mieluseii mei, incat atunci cand gasiti o cheie va trebuie si usa, iar cand gasiti o usa, cheia de la ea. Dar lumea este atat de simpla incat orice usa isi are cheia sa si orice cheie, usa ei. Lumea, mieluseii mei, nu este decat un labirint de usi deschise, care doar par a fi inchise. Daca vreti sa va pierdeti in acest labirint, nu ezitati nici un moment. Iata reteta: nu se lasa din mana cheia si se descuie, se descuie cu ea mereu.
Aflati ca usa despre care va vorbesc nu se vede decat deschisa, iar pentru a o deschide trebuie nu trei, si de trei ori cate trei chei. Nici sase, nici opt, ci noua. Atata timp cat nu o veti avea pe cea de a noua, celelalte opt nu vor descuia nimic si veti fi luati drept nebuni. Se va zice:<<iata-l pe nebunul acela cu cheile>>. Apoi o veti gasi pe cea de a noua. Atunci, trecand pragul usii, nu va mai dati osteneala de a va intoarce sa strigati:<<Am gasit! Am gasit!>>. Caci in usa cea invizibila nimeni nu va va mai vedea, iar strigatul vostru va ramane neauzit. Nu va mai dati osteneala de a va mai intoarce."
Traditia Celor Nevazuti


"Am obosit, Hades" si-si ridica pe crestet masca patata pe alocuri de sange. Ochii holbati de sub ea ma fixau de peste masa, cerandu-mi aprobarea. Printre buzele intredeschise si vinete, muscate probabil in timpul ritualului, se auzea ritmul rapid al respiratiei, ceea ce ma facea sa-mi aduc aminte de o jertfa, de chiotele ei jalnice, de amenintarile, rugile si interjectiile intotdeauna sfarsite cu un ultim tipat. Probabil tacerea mea i se paru aprobatoare incat puse intr-un vas mana smulsa din umar a trolului ce-si privea membrul lipsa, curios, galgaind ceva din gaura sangerie ce-i devenise gura. Evident delira. Scapand un cascat, lasai si eu dintre clestii inrositi halca de carne ce-i era limba care, sfaraind, ridica un mic norisor de apa inainte de a se odihni in urna ce-i era menita. I-as fi aruncat o lama-n gat daca nu as fi fost prea vlaguit sa le extrag din torsul masiv al trolului...dar nu era totul pierdut pentru el...Toropeala era prea mare, lacul incalzind firida din care, pe podul suspendat deasupra iadului imaginat de majoritatea fiintelor constiente ale Farawayului, plecau miasme de fecale si pucioasa spre prizonierii innebuniti deja de splendoarea peisajului. Parca-i vedeam stand in genunchi, privind cerul rasfrant prin apa lacului de deasupra, tremurand ingramaditi unul in celalalt, milogindu-se spre zeitati care nu le puteau veni in ajutor, cerandu-le sa scape de aici, sa fie luat cel de langa el chiar daca cel ce urma ii era fiica, mama sau frate. Gandul ma facea sa zambesc, amintindu-mi de un Ogre care, in fata carligelor ce urmau sa-i suspende corpul nemiscat dar perfect simtitor, ma implora sa-l torturez pe cel mai bun prieten in locul sau, prieten ce-l salvase de la moarte si-l facuse Ambasador catre Ogre. I-am dat drumul atunci umanului de la care am aflat intreaba poveste fie macar pentru faptul ca era om. Finetea cu care se maltratau depasind pe departe violenta materialist-meschina a goblinilor si furia tampa ce-i domina pe troli, strangandu-le intelectul ce ar fi devenit remarcabil cu timpul, intr-o camasa de forta. Gandurile si imaginatia lor erau placute lui Solo'Yad, egaland stralucirea Luminii Negre a Dark_Elfilor Baa'zu. Ii admiram pe umani pentru arta ce devenise tortura mintii si a trupului in timpul Regilor Torsardes, pentru ca samburele raului era sadit in chiar inima civilizatiei lor, pentru ca Piatra si necromancerii erau creatia societatilor lor secrete, pentru ca se ascundeau atat de bine unii de altii incat aproape fiecare nobil al lor reusise sa-si creeze un chip perfect opus fata de cel pe care il avea in societate si, ce e mai important, cea mai importanta legatura a demonilor aici, pe Faraway, era in mijlocul lor, multumita ajutorului lor. Acest gand ma cutemura ridicandu-mi valuri de placere de-a lungul spatelui si mainilor.

"De ce tremuri? Vrei sa incetam?"."Taci!!!". Lama i se infipse in gat adaugand stropii sai de sange la peretii deja manjiti. Ramase o secunda suspendat in aer cautand cu maini grabite sa prinda cat mai mult din lichidul sau vital. Cazuse cu ochii larg deschisi pe o gramajoara de membre cu o tenta verde, de putreziciune, specifica trolilor. Ma bine dispuse. Facusem treaba buna dar nu aflaram nimic. Mai aveam insa zece "piese" dintre care doua capetenii numai bune de pus in cuie, carora le voi prezenta crucifixul de pe bolta si de acolo aveam sa-mi las imaginatia sa sara de la "clesti", la "unghii", de la "dinti" la butuci, din crestetul capului pana la talpile picioarelor. Nici un centimetru patrat nu va ramane nears, nezgariat, neimpuns, netocat marunt ... nepedepsit. Voi afla pana la urma ce s-a intamplat cu Tann'ri, in ce mat puturos de vierme murdar le-a fost macerata carnea, ce colti nespalati le-au supt oasele de maduva. Imputiciuni! Le voi scoate creierele pe nas, daca le aveau, daca nu, tarate, nisip sau namol! Puteam sa fac asta si singur si nimic nu avea sa-mi abata mania.[...]

[Opposite]

Ultimul prizonier murise, interogatoriul luand sfarsit fara nici un rezultat. Nimeni nu stia nimic, indrugand in schimb minciuni puerile sau, vorbind cat cei de dinaintea lui la un loc, cerand mila ori eu numai asta n-aveam pentru ei. Am pastrat cateva piese pentru diorame: un ochi al unui copil ce nu parea trecut de un an dupa dimensiuni si oracaieli (e fascinant cat de mult pot sa semene cu niste broaste) si, printre altele, un san ce, minune mare, se pastra inca rotund si tare spre deosebire de victima ce, moale ca o carpa, cazu in nestiinta la vederea masculului sau, al carui cap fara trup aruncat langa masa, ii striga parca din orbite sa fuga. Stiam ca oricum nu vor spune nimic interesant animalele bune de pus in "unghii" ce ocupasera cusca timp de patru clepsidre mari, cam doua zile si doua nopti pentru cei de pe suprafata. Insa buzele insetate ale lui Nethilun fusesera stropite din belsug, fortele crescandu-mi cu fiecare picatura scursa, cu fiecare corp sfartecat si cu fiecare glas gatuit. Nu mai aveam timp de pierdut.
Am aranjat camera ritualului aruncand stivele de carnuri in eternul cuptor de dedesubt si punand piesele pentru diorame in vasele menite lor. Pentru o clipa am ezitat la vederea lui, cu ochii fixati in tavan de parca as fi fost inca acolo, in fata-i, si cu mainile inclestate pe marginea lamei ce linse putin pielea degetelor. Ce sa fac cu el? Sa-l arunc dupa ceilalti? Daca nu a fi fost un Dark_Elf asta i s-ar fi intamplat. Imi placea devotiunea lui, felul cum privea ritualul, gustand placerea fiecarui gest si purtandu-si masca cu mandrie. Hotarai sa-l purific. L-am infasurat in giulgiu si, apropindu-mi torta de un capat, transformai altarul intr-un rug. "Adio F'jar Feiz Baa'zu". A ars frumos, paraind si trosnind, plangand parca dupa viata. I-am zambit. Artemisa va avea grija de el, sa-i dea vanat iute, ochi ager si sageti ascutite pe campiile si padurile sale. Dupa ce se muta in scrum imi pregatii apoi arcul, sagetile si lama, rescriind cu cenusa sa tatuajele magice de pe arc: AhHorus (Ochiul lui Horus), AhHesperid'Tjas (Aripa hesperidei) si AhHyrHes'Yad (fata durerii) si de pe sageti: AhHyrKor'Yad (Fata otravii) si AhArtemis'Creeth (Degetul Artemisei). Imi recitai litaniile trebuincioase, ElDies (A treia pleoapa) - fiindca nu stiam daca afara era zi sau noapte - , ElPrinceps (Principiile) - caci era foarte probabil sa intalnesc pe cineva - si ElAtheni (Intelepciunea) - pentru a sti limba celor cu care voi vorbi. La sfarsit, imi revazui tatuajele de pe corp si-l chemai pe Tors'er Sier.
"Te voi urmari in tot ce faci, frate. Eu sunt tu. Nu poti fugi de mine." M-am intors brusc, vazandu-l in celalalt capat al camerei cu arcul meu pe umar, cu tolba si lama pusa la brau intocmai ca si mine, imbracat numai cu pantalonii de piele neagra, cu pieptul gol pe care statea incolacit Sarpele Negru al Aycharaychului, cu gatul vrastat de cele trei cicatrici ale Primul Privitor Privilegiat. Puteam sa jur ca si pe spate avea acelasi desen ca si mine: chipul lui Nethilun cu cele cinci unghii pe margine peste balanta binelui si raului ce se intindea de pe omoplat pe celalalt. Ochii lui se-nfingeau intr-ai mei reducand distanta pana la o lupta surda din priviri. Hotarai sa o termin si, clipind des, aparent descumpanit, pentru a-i insela vigilenta, am agatat lama in degete si i-am aruncat-o in fata. "Sa-ti linga corbii ochii!" spusei intorcandu-ma, lasandu-l sa se descurce cu taisul infipt in mijlocul chipului. Cazu in spatele meu, zvarcolindu-se langa altar, batand cu picioarele aerul. Il auzeam zbatandu-se tacut, luptandu-se cu iminenta mortii ce-i mangaia fata cu metalul argintat al armei infipte in el. Ma asteptam sa tipe, sa urle, dar el tacea si mut, imi improsca urechile cu bufnituri surde, reprosuri eterne ce aveau sa-mi rasune in minte mereu alaturi de promisiunea ca se va intoarce. Imbracandu-ma in graba, stingand tortele si luand o alta lama, plecai fara a ma uita inapoi multumit ca, in sfarsit, imi lasasem fratele-n urma, mort intr-o groapa fetida din iad pentru a ma elibera.
Tors'er se apropie incet, coborand drumul in spirala cu calmul ce nu-i parasea niciodata chipul pe care anii cioplisera adanci canale. "Hades, pleci deja?", intreba apropiindu-si incet pleoapele, "Poporul are nevoie de tine. Sunt atatea lucruri de facut si stii bine ca una din virtutile unui conducator este cumpatarea.". In glas ii auzeam dezaprobarea, disimulata de respectul ce mi-l arata fatis. Mai era ceva nedefinibil ce-mi dadea fiori, probabil il vazuse si el. "Stiu parinte, tatal meu te-a lasat pe tine, fratele sau, sa ma inveti Virtutile netezindu-mi Calea menita mie dar destinul ma cheama catre el, cu fire mai puternice decat cele ce ma tin aici.". Plecandu-si privirea in fata unei decizii de nestramutat a zeilor, isi lasa vorbele sa curga domoale: "Iti inteleg hotararea caci pentru asta ai fost pregatit intreaga ta viata si menirea mea a fost doar sa te pregatesc pe tine pentru Razbunare dar pasii tai nu suporta amanare? Drumul iti va fi greu pana acolo si poporul tau a venit de putin timp. Sunt multe lucruri de facut. Peste acest loc au trecut o mie de ani si timpul si-a spus cu greu cuvantul. Pasaje intregi au cazut, intrari au fost astupate, camerele dinspre est sunt infestate cu orci si nu putem ajunge la ele, lacul de lava e tot mai nelinistit si hrana e tot mai putina, tot ce iti cer acum e rabdarea.". Ii simteam rugamintea ca pe o datorie catre mine dar chemarea era mai puternica si Aristocratia Neagra nu astepta. "Timpul nu are rabdare, parinte. Ce trebuie facut nu se impiedica de o mana de salbatici, glasul mortilor se ridica pana la mine cerandu-mi sa-i ridic, pamantul geme carandu-le povara si demonii ii imping in sus. Trebuie sa le deschid poarta, simt piatra arzand undeva acolo si pace nu voi avea pana cand nu voi conduce legiunile intru gloria lui Nethilun. Insa tu, tutore al meu, esti menit sa-ti organizezi poporul dintre randurile sale, ai intelepciunea care-ti trebuie si toate virtutile sunt de partea ta.". Resemnarea si intelegerea ii straluceau in ochii deveniti acum de rubin si cuvintele sale de binecuvantare imi dadura incredere, "Haspraunas Otiluh!".

[Opposite]

Tormd

Ziua a 14-a a lunii Auril

- Felicitari StoneHead!
- Gelda...e StoneFire si n-ai pentru ce sa ma feliciti, am meritat asta si pana la urma nici nu e mare lucru ba chiar mai multa munca dintr-aceea plicticoasa, cu discutii intermi...
- Da,da...tot timpul te plangi, mai bine ai bea un sange de dragon la crasma lui mos Ureld si stii bine ca nu e asa cum spui ba mai mult, dai un exemplu bun pentru fiul nostru...chiar aseara mi-a spus ca vrea sa fie ca tine cand o sa ajunga mare, sa topeasca stancile si sa aiba bratele vanjoase.
- Zau? A spus el asta? Cateodata ma gandesc ca-mi semana...e la fel de precoce ca si mine la varsta lui...
- Nu, dar nu face nici o diferenta...o sa avem o stare mai buna si matusa ta o sa se uite cu alti ochi la noi.
- Mda, eu plec la mos Ureld sa le dau vestea buna celor doi pierde-vara care ma cunosc...nu ma astepta.
- Ba o sa te astept Gomin StoneHead si inca cum... sa nu zabovesti mult ca te leg de barba de o sa rada...
- Bine, bine...
Si deschizand usa bosumflat ca deobicei si tot mai ingrijorat ca progenitura sa nu-i seamana, fiind parca prea slabut, plangand tot timpul si sugandu-si degetul, lucru de neconceput pentru cele doua primaveri ce avea sa le implineasca peste nici o luna, Glomin parasi incaperea micuta lasand-o in urma pe Gelda si ale ei planuri de pedepsire. Stia ca n-avea sa le puna in practica chiar daca atunci cand se intorcea, de cele mai multe ori prea vesel, vehementa ei mamoasa il punea la pat fiindca si ea ii intelegea munca istovitoare dusa langa focurile din adancuri si stia ca un dwarf de seama nu ar sta in timpul sau liber decat sub bolta primitoare a Tormdanului, discutand cu importanta cuvenita cele mai de seama evenimente ale locului. Pe masura ce se indeparta lasa neobservata in urma privirea grijuliei a Geldei ce intredeschise usa. Intr-un tarziu cand Gomin nu se mai vazu, protejat de un perete ondulat ce le despartea casa de marea piata a orasului subteran, ea dadu sa se intoarca inauntru pentru a-si putea continua supravegherea asupra micului Glomen cand observa semnul. Cele doua ace incrucisate erau infipte in pragul usii, asteptand parca o talpa hotarata sa paseasca pe ele si astfel sa trimita mesajul.




(Textul contine si un fisier arhivat cu Zip ce il voi face disponibil in cel mai scurt timp. Arhiva contine un fisier facut in excel cu un mic tabel al unei lumi fantasy)

[Opposite]

Iata si fisierul in Excel promis: