Obsesia

[Arwen]

- Sunt din carne, stii? Adicã sunt si eu om....
- Esti femeie... esti o gresealã a naturii, rãspunse dur, cu o voce moderatã de stãpânirea de sine evidentã.
Curentul sufla peste chipul ei usor înspãimântat de schimbarea subitã a partenerului de viatã. Blocurile imense de piatrã ce înconjurau spatiul luminat de lunã al templului îi provocau un fel de neliniste interioarã, pe lângã sentimentul profund de totalã nesigurantã, omniprezent, ce pusese stãpânire peste ratiune si simturi. Cuartul negru al încãperii lucea discret si ce i se pãrea de-a dreptul fenomenal era faptul cã era infiorãtor de rece ... si tãios.
- Sunt, totusi om... spuse, apoi îsi sterse cu batista o urma de sânge, undeva deasupra buzelor. N-ar fi trebuit sã mã lovesti.
- Mi s-a întâmplat sa omor oameni pentru mult mai putin decât atât...
- Tu te auzi vorbind? Câti ani ai? 4 ani?! Persisti în chestia asta ca un copil de grãdinitã. S-a terminat!!! Gata!!! Bagã bine la cap. Fãrã arme, fãrã pistoale... Începuse sã plângã încet... Nu mai vreau... Agentiei nu-i folosesc oamenii ca tine... alcolici cu creierii spãlati!!!
- Nu sunt alcolic, rãspunse fad... pierdut în tumultul sãu de gânduri ascunse...
- Esti un betiv ordinar, un om de nimic, un incapabil... un neadaptat!!!
Se ridicã calm de lângã coloana înaltã, împletitã de vreme, se îndreptã calm cãtre ea, o apucã brutal de braþ, ridicând-o fortat. Se simtea bine atunci când o fixa cu privirea. Stia cã se simte descoperitã în fata lui. Îi observã lacrimile si se enervã mai rau decât era. Era slabã, fusese o alegere extrem de proastã. O lovi puternic peste tâmplã... îi cerea sã protesteze si se enervã cã femeia nu vroia sã-i facã jocul.
- Idiotule!
- Autocontrol.
Adevãrat. Stia sã se controleze în cele mai imposibile situatii. Putea sã se piardã si s-o batã pânã cand devenea un izvor nesecat de sânge, pânã când avea sã musteascã de supunere si respect. Dar era slabã, prin natura ei de femeie... Îi era scris sã fie asa... De fapt... Cine, în numele zeilor, crease aceastã specie plinã de defecte?!
Ea se ridicã brusc, însfãcã plinã de furie legãturica si se îndreptã cãtre iesirea din templu. Fladurile rochiei aspre, zdrentuite îi mângâiau picioarele murdare de tinã si sânge. Nu prea reusea sã înteleagã de ce se tot întorcea la el, în hruba aceea rece si veche. Lumea de-afarã nu prezenta foarte mult interes pentru vietile din suburbii, iar Agentia nu condamna modul atât de ieftin si neprielnic de viatã celor ce serveau. Nu le condamna nici metodele. Realizã ca nu-i plãcuse niciodatã ceea ce face, dar hrana se împutinase simtitor, iar Jared, fiul lor nu trebuia sã aibã aceleasi lipsuri. Începuse sã descopere arta cedãrii; acel moment în care mintea ti se scurge încet si enervant de plictisitor într-o directie periculoasã pentru sãnãtatea si integritatea psihicã pe care orice om normal o mosteneste.
Plutea cu pletele îmbâcsite în seara cetoasã si umedã, stergându-si din când în când nasul sângerând. Privea senil pietrele imense de pe marginea drumului si se bãlãcea în grãmezile de gunoi si mortãciuni de la fiecare pas, ca apoi, sã-si treaca pueril mâinile prin pãr, sã-si mângâie fierbinte corpul deformat de lovituri si suferinta. Râdea în hohote grotesti, apoi se ghemuia rapid în colturi ascunse de cãdiri dãrãpãnate, în rãcnete de plâns si strigãte disperate de groazã, suportând temerar loviturile batjocoritoare ale trecãtorilor. Azi era atât de departe de ieri, iar ieri chema un maine atât de friguros si de morbid. Alerga haotic, agitându-si zdrentele în chip de voaluri diafane, apoi se ascundea brusc de chipul ce-o urmãrea în fiecare colt al existentei sale efemere, în fiecare crâmpei de stradã al lumii, lovindu-i chipul, tâmpla sau grumazul, podidindu-i sângele. Venea si o lua de oriunde se afla în lumea ei, apoi o târa cãtre realitãtile lui experimentale. Îi spunea cã trebuie s-o educe, sã-i arate calea cea dreaptã.
Acum stãtea întinsã pe lespezile murdare, cu obrazul lipit de brat, privindu-i mina animalicã si înfometatã. Era asezat pe o margine, cu o gamelã în poalã si manca hapsân spoiala aceea de mâncare cu aspect incolor, fapt care o fãcea sã se gândeascã la mormanele imense de gunoaie din zona templului. Se ridicã usor, abia pãsind pe lespezile reci. Se învârti ca într-un dans imaginar pe susurul curenþilor printre arcadele înalte, ocolind colturile imense prabusite la stabilimentul coloanelor, îndreptându-se cãtre altarul din centru, sub forma unui pat cu baldachin, cu perdele grele din catifea veche, putrezitã. Mirosul rânced de mucegai îi cuprindea nãrile, în timp ce se întindea pe cuvertura ruptã. Cu ochii atintiti pe chipul lui, pipãi pernele imense, ridicând volburi de praf si scame, apoi îsi îngropã fata în pãrul murdar, ridicându-se în capul oaselor. Ochii i se împãienjeniserã si începu sã hohoteascã. Se ridicã de pe altar si în pas de dans se îndreptã cãtre el, cântând si râzând.
- Nu-mi place când râzi!
- Ai bãut, rãcni euforic.
- Si tie îti place. Gãsesti în canon izbãvire, iar în suferintã, rãspunsuri.
- Te gãsesc pe tine, rãspunse ea calm, oprindu-se brusc din râs si dans. Din faldurile rochiei se întrezãrea un pumnal murdar.
Îl strângea cu toatã forta ei, îndreptându-se agale cãtre el. Ridicã usor bratele si-si privi copilãreste unghiile murdare. Ajunsese în spatele lui chicotind printre lacrimi, fredonând agale un cântec de leagãn, întetindu-si vocea, apãsând pe silabe.
- Ce-ai spune... dacã... ai afla ca peste douã zile vei muri?
Se aplecase deasupra lui, apucându-l cu degetele de ceafã, suierâdu-i în ureche de parcã ar fi vrut sã-i biciuie timpanul cu asprimea ce-i fusese dãruitã atâta amar de vreme. Ridicã ambele mâini si lovi cu sete nãprasnicã, sfãrtecând cu urã si dementã, hrãnind cu jind setea de rãzbunare.
Îi era destul de greu sã deschidã ochii, poate lumina orbitoare o împiedica, sau poate se trezise din agonia gândurilor ce-o þinuserã prizonierã, firav si necumpãtat. Se ridicã nesigur, scuturându-se ca dupã un cosmar si privi în jur cu surprindere: decorul Ludovic al XIV-lea o determinã sã se gândeascã la casa parinteascã. Era intinsã pe o canapea de mãtase, în rochia-i de pribeag, învelitã cu o blanã albã, cu mâinile murdare si privirea pierdutã, zâmbea fãrã sã înteleagã ce anume i se întâmplã. Pe masa elegantã de cristal de alãturi era o tãvitã cu un clopotel lucios. Privea nedumeritã la el, ca apoi, timid, sã scoatã mâna încet de sub blanã sã-l atingã usor cu degetele, mângâind inelul fin, ridicându-l si ducându-l la ureche, ca si când ar fi ascultat marea într-o cochilie de melc. Îl clãtinã delicat, apoi, din ce în ce mai tare, amuzându-se grozav la zgomotul cristalin si dulce al clopoþelului. La câteva clipe uºa lateralã a salonului se deschise... Un valet înalt, îmbrãcat în frac crem îi servi ceaiul într-unul din cele mai fine servicii de portelan. Ea îi studia chipul, parcã desprins din vis. Trãsãturile lui dure îi trezeau amintiri nãpraznice.
- Mylady, ceaiul dumneavoastrã.
- Cine esti?
- Mylady? Ati avut o noapte extrem de agitatã. Am rugãmintea sã vã ascultati medicul si sã vã odihniti.
- Unde este Jared?
- A plecat de dimineatã cu Lordul de Kent la o partidã de vînãtoare.
Chipul acesta... Simti cum un nod i se puse în stomac. Era el... ratiunea ei, unica religie a existentei, zeul pe care nu reusise niciodatã sã-l multumeascã sau sã-l înteleagã. Se ridicã îngrozitã, legãnându-se agale, râzând, hohotind si plângând. Iesi din casã alergând nestingheritã pe pãsunea imensã din spatele castelului, cu alizeul rãsfirându-i pletele murdare, cu zdrentele-i în chip de voaluri moi pânã se prãbusi la rãdãcina unui stejar. Îsi duse mâna la buzã si-si sterse pierdut rana sângerândã... se înnopta, iar orizonturile pãreau sculptate în cuart negru.