n/t

[KDP]

(necorectat)
- Era o replica intr-un film, ceva de genul “Exista ochi inauntrul ochilor nostrii, si doar ei pot vedea, si vise inauntrul viselor noastre”. Ma uitam la film seara dar am adormit inainte sa se termine, si am visat exact aceasta replica. Apoi, cand m-am trezit, mi-am dat seama ca ea era adevarul pe care il intuisem intotdeauna, din copilarie, tot timpul. Imi statea pe limba si nu puteam sa-l spun, iar acum in sfarsit il prinsesem in palme dintr-un film oarecare. Continuarea era stupida, insa cuvintele scoase din context.. erau raspunsul meu. Iar acum, nu stiu ce sa fac. Acum ca stiu.. ce pot sa fac?
Fetita de langa el nu parea sa-l asculte. Isi facea vant concentrata, cu obrajii imbujorati, incercand sa ajunga cu leaganul in pozitie orizontala. Prin maneca de la geaca se tinea strans de barele de fier inghetat si isi misca piciorusele cu putere, balansandu-se inainte si inapoi, de cateva ori in contratimp cu miscarea leaganului. Domnul ingandurat se balansa si el usor, taraindu-si picioarele indoite, aproape atingand cu capul bara de sus a leaganului pentru copii. Astepta in tacere un raspuns care n-avea sa vina.
Visele din vise erau poate amintiri. Privea parcul copilariei sale, micul petec ingradid din spatele blocului. Gardurile indoite de sarma si fier, pamantul sterp si un castan batran, rezemat de dosul unei case din caramida si paie undeva in stanga, toate inghetate intr-o iarna fara zapada. Aici era locul lui, in parc, pe un leagan, umplandu-si timpul, incercand sa se pacaleasca pe el si pe toti din jur. Asa se amintea, intr-o vreme in care el era singur, un copil, despartit de toti ceilalti printr-un zid de egocentrism, de egoism subanteles, asa cum era si in vise. Ziua se stinsese de tot si luna aparuse hipnotica deasupra blocurilor de carpa. Atingea cu varfurile picioarelor groapa de noroi dezghetat, murdar si flescait de care nu-i pasa niciodata cand era mic. Fetita zbura deasupra baltii ei, cu sireturile de la ghetute desfacute, tragand guri mari de aer rece si asteptand parca ca hainele sa cada de pe ea si sa-si ia zborul. Se gandea doar ca s-a facut tarziu si ca o sa mai stea doar un pic pana sa fuga in casa. Dar mama o chema deja, de la unul din balcoanele inguste din blocul cu opt etaj din spatele lor. Ramase singur.
Fara sa se uite la ceas putea sa ghiceasca ca era aproape zece. Statea in parc de mai bine de o ora, infipt intr-un scaunas de fier in care de-abia incapea. Privea cerul, frigul din aer care se infasura pe felinarele din strada. I se intampla de cateva ori pe luna sa aiba acest sentiment de imensitate, ca dupa un vis, doar ca nu era nascut de un vis ci de un gand, si asta il facea cu totul deosebit.
Doar o batrana trecea pe strada. Era infasurata in carpe si cojoace, cu capul acoperit de baticuri si o palarie veche de domnisoara in doliu. O vazuze de cateva ori si stia ca e nebuna - umbla mereu cu o haita de caini schilozi dupa ea, adunati de prin toate locurile, cu care vorbea ca cu oamenii si pe care ii striga, pe fiecare, “bobita”. Cainii dadeau tarcoale batranei si latrau totul in jur, cu niste voci ragusite, intre ura si spaima, de parca ar fi incercat sa-si scuipe afara stomacurile buboase. Erau singurele sunete care rasunau in noapte. Pana si scartaitul leaganului incetase. Peste o vreme, dupa ce batrana si haita nu se mai auzeau, ramase din nou singur.
Se gandea ca ii era mila de batrana, si de caini, insa intotdeauna ii fusese rusine sa dea de pomana. Isi amintea metrourile murdare cu care mergea inainte, pline de tigani care cerseau si injurau cand nimeni nu le dadea nimic. Erau acei omuleti murdari, diformi, fara maini sau picioare, fara un ochi, sau chiar fara trup de la mijloc in jos, cu o placa de lemn cu roti sub ei. I se parea imposibil ca acestia din urma sa mai poata trai, inalti de un metru, fara picioare, facand pipi printr-un tub. Si totusi, jucau fotbal cu sticle goale de plastic, cadeau cand anchilozatii mai norocosi le puneau piedica si se rostogoleau ca niste mingii sparte. Se ridicau si blestemau, cu gura pana la urechi, cu privirile acoperite de un par negru si des de tigan paduchios inainte sa plece din nou la cersit. Iubeau cainii mai mult decat oamenii si ramaneau cumva in viata, zi de zi, an dupa an, aceiasi cersetori pe care ii cunostea. Si el, cand era mic, iubea cainii mai mult decat oamenii. Isi imagina cum ar fi sa fie un cersetor bubos sau un caine si sa moara de foame din cauza rusinii unui parvenit, rusine atat de usor de depasit incat trebuia sa ascunda o inima gaunoasa si ipocrita.
Dar mila nu era decat un sentiment, ca un gust amar de medicament pe care copii rasfatati nu-l suporta dar peste care orice om matur trebuie sa treaca. Mila fusese mereu acolo, omniprezenta, neinteresanta prin simplitatea ei, de partea cealalta a unei gandiri paranoice. Alesese, dintre a fi un prost si un pacatos, sa nu sufere si sa fie un pacatos. Conta asta? Era doar o alegere. Daca ar fi fost el acel copil tigan injumatatit, sau un caine, ar fi ales sa moara. Sau poate s-ar fi imbatat si el in mizerie. Durerea nu putea sa explice nimic, doar sa opreasca, sa inghete gandurile intr-un nu ulrat, fara sens. Se decisese asupra acestei probleme cu mult timp in urma si gandurile ii alunecasera deja prea departe, asa ca se se opri.

In spate se auzeau pasi grabiti. Mama de la balcon aparu in fata lui si il intreba, zgribulita de frig, daca a vazut fularul pe care il pierduse fetita. Avea poate treizeci de ani, era frumoasa, o romanca frumoasa si stearsa de frig. O cunostea din vedere, de cand era o copila, si o privise crescand. Era mai mare ca el cu cativa ani si cand era mic se gandea la ea de oricate ori venea vorba de o fata frumoasa. Era o fata frumoasa. Acum crescuse, se schimbase la fata, era cu totul altcineva, insa si de aceasta ii placea. Sanii ii crescusera si isi purta parul in coada ca sa o intinereasca. Era vaduva, nici nu aflase vreodata ca s-ar fi casatorit, de fapt nici nu-i stia numele, sau poate il uitase. Isi amintea de vara trecuta cand ea statea la balcon si el o vedea de jos, ghicindu-i formele pe sub rochia subtire. Ii placea de ea ca de atatea femei pe care le indragea doar pentru ca erau frumoase si existau, fara sa vrea nimic de la ele. O indragea instinctiv, deloc deosebit, si se juca cu aceste ganduri naive, imposibile si inofensive de oricate ori putea.
Se pregatea sa-i raspunda ca nu vazuse nici un fular cand ochii amandorura cazura sub unul din leagane, unde fularul zacea intins, pe jumatate umezit in baltoaca. Se gandi cum de nu-l vazuse acolo, era chiar langa el, desi in umbra, zburase probabil cand fetita se oprise. Se aplecara in acelasi timp sa il ridice si obrajii lor se atinsera, al lui mult mai rece decat al ei, care i se parea fierbinte. Se trase inapoi repede, si mama ridica fularul galben. De aproape fata ei parea din alta lume, schitata simplu si adanc. Acum, ar fi vrut sa ii spuna totul acestei femei. Chipul ei nu avea chip si ar fi putut, simtea, sa il inteleaga, nu era nimic care sa nege asta. Incerca sa intre in vorba cu ea si sa ii spuna de replica lui insa il opri. Ingheta, si trebuia sa plece inapoi la fetita ei, asa ca se grabi sa-i ureze sarbatori fericite, cu mainile incrucisate, strangand fularul murdar la piept. Se gandea ca ar fi putut sa o iubeasca, in acel moment, ca pe nici o alta femeie, pentru ca il putea intelege. Linistea noptii, singuratatea, sparta de vibratia unei fiinte indepartate care ajunsese, totusi, pe obrazului lui. Conta? Da... trebuia sa conteze, altfel noaptea ar fi fost chiar singur, in egoism, in visele sale. Dar ea nu era decat un chip de care se agata, totul era in el. Ar fi vrut sa poata sa spuna cuiva cat de mult vroia sa iubeasca si prin dragoste sa afle tot ce era de aflat.
Dar ea plecase. Din nou, singur, in noapte, pe un leagan. Dragostea din el se stingea incet si gandurile il sufocau din nou. Imprejurimile il dominau. Cerul intunecat in sus, la nesfarsit, de unde cadeau fiori de inspiratie, de moarte, de divinitate, cadeau prin el fara sa-i poata prinde mai mult de-o clipa. Vise ascunse in vise, ochi ascunsi in ochi, cuvinte ascunse in cuvinte. Se agata de cuvinte ca sa poata sa priveasca si sa gandeasca, haotic, in zadar. Ii placea sa gandeasca in zadar de parca ar fi stat in ploaia si s-ar fi gandit ca se curata, de ce, catre ce, doar ca se curata. Se ridica si pleca spre casa, tragand guri lungi de aer in piept, imbracat in cuvinte si in vise.

[UndertakeR]

feels so real...

[ulise_ss]

[warn=Ivan]Pentru publicitate exista anumite reguli.[/warn]

dictionar de vise : http://www.google.ro
interpretarea viselor www.google.ro